Vera Samson

O Poveste de Dragoste

Fonts by «ParaType»

© Vera Samson, 2019

Eroina își ține în altarul sufletului icoana cu chipul primei iubiri. Eroul principal i-a făcut o invitație către veșnicie. El devine tandru și grijuliu în fața frumoasei fete pentru toată viața. Iubirea reprezintă rolul principal din relațiile tinerilor și formarea lor ca personalități. Nu există pe lume nimic mai prețios decât dragostea adevărată.

ISBN 978-5-4496-1358-5

Created with Ridero smart publishing system

Contents

1. O Poveste de Dragoste
2. Ultimul sunet de clopoțel
3. Balul de absolvire
4. Invitație
5. Pregătirea pentru examenele la facultate
6. Studiile
7. O poveste de dragoste
8. O călătorie în Insulele Canare
9. Ședința raională de partid în Căușeni
10. O întâlnire neașteptată
11. Surpriza lui moș Crăciun

“Dragostea este sentimentul cel mai

măreț, care face minuni, care făurește

oameni noi, creează cele mai mari valori

morale.”

A. S. Makarenko

Ultimul sunet de clopoțel

Ultimul sunet de clopoțel răsună astăzi în toate școlile din Republică pentru 335.000 elevi, iar cu această ocazie, în școli se organizează serbări solemne.

După ultimul sunet, pentru majoritatea elevilor, începe vacanța de vară, iar pentru absolvenți încep examenele de bacalaureat.

Festivitățile trezesc sentimentele de împlinire și mândrie pentru realizările obținute în anul școlar, prin aportul dascălilor, prin succesele elevilor, dar și prin grija părinților.

Odată cu terminarea sesiunii de bacalaureat din 17 iunie, s-a dat start balurilor de absolvire din Republică.

Jurnalistul Sergiu Davidov se afla în jurul unui grup de absolvenți.

— Cum vă pregătiți voi pentru balul de absolvire?

Țurcanu Elena: “În timp ce unii absolvenți așteaptă cu sufletul la gură momentul de a spune ‘Adio’ anilor de liceu și de a păși în viața de maturitate, să se distreze la balul de absolvire, alții numesc această sărbătoare un eveniment neimportant.”

— De ce? Balul de absolvire este o tradiție frumoasă.

— E frumoasă, dar și un prilej de a scutura buzunarul părinților în goana după atenție. Golbureanu Ion: “Nu toți părinții au posibilitatea de a plăti sume mari de bani pentru o singură seară de bal.”

Balul de absolvire

Balul de absolvire în ziua de astăzi este aproape obligatoriu și indispensabil, elevii îl așteaptă cu nerăbdare. Emoția finalului și ideea că drumurile lor se vor separa în curând îi fac pe elevi să se apropie unul de altul, să se distreze la petrecerea organizată în cinstea lor.

Dacă în trecut, balul de absolvire era o simplă festivitate, acum părinții ajung la cheltuieli mari în organizarea acestui eveniment.

Părinții plătesc pentru muzică, pentru local, meniu. Domnișoarele se interesează din timp de cumpărarea rochiilor cu o sumă care ajunge până la 100—1000 de euro. Băieții își procură costume care să le vină ca turnat pe corp, o cămașă asortată și o pereche de pantofi eleganți pentru noaptea absolvirii.

— Comparând cu timpul nostru, este greu de imaginat, era cu totul diferit, ne vorbește un părinte.

Începea și se termina monologul în această seară cu binefacerea Partidului Comunist și grija cu care acesta se ocupa de generația în continuă creștere.

— Astăzi suntem toți implicați în pregătirea acestui bal de absolvire.

Invitație

Pentru că ne-ați călăuzit ideile și visele, atunci când începeam să ne făurim propriul drum, pentru că ne-ați transmis din cultura și rafinamentul dumneavoastră și pentru că în acei ani minunați ne-ați dăruit fiecăruia dintre noi câte o frântură din sufletul dumneavoastră, avem deosebita plăcere de a vă invita la balul de absolvire care va avea loc pe data de 21 mai, 2006, în localul școlii, la ora 10:00 să ne bucuram împreună de terminarea școlii.

Vă așteptăm cu drag.

Clasa X

Am organizat o tablă unde-și scria fiecare elev sau părinte dorințele sale: Iată unele dintre ele.

“Avem onoarea să vă invităm la festivitatea care marchează finalizarea cu succes în școala ce ne-a format ca personalități.”

Clasa X

Referate pe teme: “Suntem alături de voi prin calitatea produselor oferite, dând dovadă de profesionalism și seriozitate cu o experiență vastă dobândită pe parcursul anilor.

Un placaj cu denumirea: “Absolvirea durează o clipă, iar amintirea ei — o viață întreagă.”

Ungureanu Oleg: “Anii de școală sunt ani care nu se uită niciodată.”. Fiecare prim sunet este un început al sfârșitului, aici se formează personalitatea fiecăruia dintre noi. Prima încercare a fost primul pas alături de profesoara de clasă, primul sunet al clopoțelului dus în propria mâna de copil pentru a vesti ziua de 1 septembrie — ziua cunoștințelor, scrie Sergiu Davidov.

Toate acestea te fac să te pomenești într-o lume nouă începătoare plină de tainele învățăturii, ale cărților. Aici, la Școala nr. 25 din Chișinău, am învățat și am absolvit. Acum sunt jurnalist. Mă apropii de câțiva elevi din această școală:

— Cum te numești?

— Sunt Viorel Rusu, am învățat în această școală, diriginta noastră este Vera Ivanovna.

— În anii de școală, mă simt foarte fericit alături de colegi și prieteni, căpătând o adevărată experiență a vieții. La școală am un colectiv de colegi exemplari. Aici apar primele vise, primele dorințe despre viitor.

— Eu sunt Smetanca Zina.

— Unde studiezi tu?

— La Liceul “Ion Creangă” din Chișinău.

— Ce înseamnă pentru tine a studia la liceu?

— Liceul este un loc unde învăț și mă pregătesc pentru viața alături de profesori, părinți și colegi, încep să-mi realizez vise și speranțe. Liceul este locașul unde ne formăm ca cetățeni, ne gândim la prezent și la viitor. Fiind absolvenți, ne apare o imagine clară că, de-acum, acesta este trecutul. Părinților aducem respect pentru că ne-au îndrumat spre viața independentă.

— Ce dorești să transmiți urmașilor?

— Să meargă tot timpul înainte și mai departe, ca să acumuleze cât mai multe cunoștințe.

— Dar tu cum te numești?

— Mariana. Vreau să le doresc absolvenților drum bun în viață.

— Eu sunt Dorin, mă pregătesc să dau la Facultatea de Litere.

— Așa de elegant ești îmbrăcat!

— Astăzi este o zi însemnată pentru noi, poate de astăzi ne despărțim de unicul nostru colectiv; iată, eu, Dorina, Gheorghe și Viorel împreună vom susține examenele la limbi străine.

— Vă doresc succese. Peste câteva minute, începe festivitatea.

— Drum bun în lumea cunoștințelor!

— Mulțumim!

                                        * * *

Astăzi, toate fetele sunt frumoase ca niște zâne din povești, dar Dorina este cea mai elegantă dintre toate fetele. Ochii ei negri străluceau și păreau și mai întunecați decât erau. Părul era format într-un coc, pe codița ei elastică tremura un trandafir pe frunza căruia străluceau imitații de picături de rouă. Purta o rochie de culoarea safranului, la care se asociau trei buchete de boboci de trandafir cu verdeață.

Una câte una, se adunau fetele cu coafurile bine fixate pe frunți și răsucite pe ceafă, unele erau împodobite cu coronițe de flori.

Dorin, în ziua aceea, arăta atât de elegant; cu un costum deosebit de frumos, cămașă, cu un guler mai înalt ca de obicei și încheiat la tunică de sus pâna jos, avea pieptul atât de țeapăn și de nemișcat, picioarele se ridicau ritmic, cu pași apăsați, delicat, țanțoș ca un cocoș de rasă, cu pălăria albă pe o parte.

Mi-am mutat privirile în altă parte. Niciodată n-am simțit o ființă cu un farmec atât de puternic. Vasilina se prăpădea după el.

În sfârșit, luminile orchestrei se aprinseră, se începuse o veselie nemaipomenită, apoi muzicanții intrară unul după altul și, la început se auzi zgomotul lung și discordat al contrabașilor, al vioarelor care scârțâiau, al trompetelor trâmbițind. Din scenă se auzeau 3 bătăi din gong; începu duruitul timpanelor.

Între timp, frânturi de gânduri veneau și se risipeau, purtate de valurile muzicii. Ea, Dorina, se lăsă furată de legănarea melodiilor și simțea vibrând din toată ființa ca și cum arcușurile viorilor i s-ar fi plimbat prin nervi.

Era o înghesuială. Cadrilurile începuse. Dorina intră încet și se așeză pe un scaun lângă ușă parcă neobservată de nimeni.

Deodată, apăru Dorin. Toată lumea îl numea rege, a cărui jiletcă părea lipită de corp. Se îndreaptă spre Dorina, face o plecăciune, invitând-o la dans. Ea îi șoptește la ureche:

— Eu dansez destul de prost dansurile clasice.

— Te asigur că o să te conduc cu grijă.

— Stai să înceapă cineva dansul, îl rog.

— Ce ai tu nevoie de ceilalți?

Începură încet, încet, apoi mult mai repede, se învârteau, se învârteau. Totul se învârtea în jurul lor; lămpile, mobilele, parchetul. Rochia ei se atingea pe la poale de pantalonii lui, picioarele lui întâlneau picioarele ei. El coborî privirea spre a ridica ochii spre ea.

— Ești frumoasă, îi șopti el drăgăstos.

Ea obosise, o cuprinse o moleșeală, se opri, el era nevoit s-o cuprindă, deși ei îi era rușine, se opriră, răsufla adânc.

Porniră din nou și cu o mișcare mai rapidă, o trage după el. Ea își lăsă capul pe pieptul lui, continuând să se învârtească.

Toată lumea îi privea cât de frumos dansau, parcă mult prea mult au repetat dansul acela. Apoi o conduse la loc.

Ea deschise fereastra, ca să intre aer curat, afară cădeau picături de ploaie.

Balul se prelungea, dar Dorina a plecat acasa, nu-și permitea să plece târziu acasă.

La dans îl invită Vasilina.

Ea, legănându-se în ritmul orchestrei, alunecă înainte spre el cu mișcări ușoare ale gâtului. Muzica scotea sunete sonore, picioarele îi țineau ritmul. Dansau un vals. Fustele fetelor se umflau și se atingeau ușor, mâinile se întâlneau și se despărțeau. La bărbați, gâtul li se mișcă ușor deasupra cravatelor discrete, se ștergeau la gură cu batiste brodate din care se răspândea un miros dulce de parfum.

Iată aici, într-un colț de sală se adunase un grup de fete și cântau cântecul îndrăgit:

Trandafir de la Moldova

Te-aș iubi, dar nu știu vorba,

Lunca-i luncă, iarba-i verde

Ce-am iubit nu se mai vede

Ce-a fost verde s-a uscat, măi

Ce-am iubit s-a scuturat.

Din altă parte s-au alipit și băieții:

Trandafir moldovenesc

Te-aș iubi, dar nu-ndrăznesc, măi.

Lunca-i luncă, iarba-i verde

Ce-am iubit nu se mai vede

Ce-a fost verde s-a uscat, măi

Ce-am iubit s-a scuturat.

S-au format din nou perechi, băieții conduceau fetele acasă cu zgomote, veselie, râsete, glume.

Viorel strigă în gura mare: Libertate! Libertate!

Gheorghe zice: Nu pentru mult timp! Trebuie să ne pregătim de facultate!

                                       * * *

De-acum eram mai liberi și serile le petreceam împreună cu fetele de la cursul superior. Ele ne povesteau din romanele de dragoste, despre jurăminte printre suspine, lacrimi, sărutări…

Pregătirea pentru examenele la facultate

Începeam să ne pregătim examenelele de intrare la facultate, dar totul se termina cu discuții despre dragoste, amor, despărțire. De la o vreme, am început a pregăti materialul împreună: eu, Viorel, Dorin, Vasilina, unde era Dorin, și ea se alipea. Gheorghe era îndrăgostit de Vasilina, dar ei îi plăcea numai de Dorin.

Dorin se gândea la Dorina și își făcea iluzii: Această fată frumoasă va fi numai a mea, toată vremea i se făcea dor de ea s-o vadă din nou. Se gândea cum ar face prima cunoștință de dragoste, nu știa cum să înceapă, Dorina era o fată modestă și el era rușinos, dar trebuia cumva să se alipească de ea: Așa… intru în cameră cu pași ușori, ea nu se întoarce, o sărut pe ceafă, îi ating pieptenele. Oare reușesc s-o sărut pe obraz? Foarte gingaș, mai departe îi acopăr cu pupici de-a lungul brațului din vârful degetelor până la umăr. Ea, desigur, îi sălbatică, îl respinge. Așa mi-a povestit mama când a făcut cunoștință cu tata, zice Dorina. Băiatul trebuie să-i arate fetei gingășia, altfel cum?! ea Dorina, voia și ea să afle ce se înțelege în viață prin cuvintele: fericire, dragoste, pasiune, care i se păruse atât de frumos descrise în romane. Ori să stea cu coatele pe pervazul ferestrei și să aștepte prințul pe un cal alb?!

Iluzii, povești, îmi zicea prietena mea, Cristina.

                                       * * *

E o dimineață răcoroasă de vară. Fac o plimbare prin pădurea din apropiere.

Din luminișurile înverzite ale pădurii, soarele greu scăpase printre acest des frunziș, stejarii rămuroși, cu coronae mari și trunchiuri îndesate își întindeau brațele noduroase deasupra covorului gros de frunziș de ani.

Ici-colo ei își împleteau atât de strâns ramurile cu cele ale fragilor și altor copaci, încât nu lăsau să treacă prin ele razele asfințitului.

Razele purpurii ale soarelui aruncau o lumină zdrențuită și palidă. O piatră se prăvălise și, auzindu-se apa unui pârâiaș, îi oprea calea. Nu așa de departe se auzea cum bubuie tunetul. Ploua.

— În viața mea n-am vazut așa ploaie de vară, cu stropi așa de mascați. Parcă nu se simte nicio adiere de vânt, dar stejarii gem și trosnesc din ramuri de parcă ar vesti vijelia. Eu fug spre casă, nu eram pregătită de ploaie.

La o cotitură de drum, îl întâlnesc pe Viorel, colegul meu de clasă.

— De unde te-ai luat pe așa vreme?, strig eu.

— Am fost la Ana, ne pregătim de matematică, primul examen la facultate.

— Așa de dimineață?

— Așa ne-am înțeles, dar vezi că ne-a încurcat ploaia.

— Fugim, fugim, vezi ce stropi mari, ne udă leoarcă.

Ne oprim sub o streșină și dârdâiam de frig. Nu era cazul să mergem mai departe.

— S-a spart cerul. El se dezbracă de tunică și mă acopera după ce se potolise ploaia.

— Îți place de Ana?, întreb eu și mă uit în ochii lui.

— Eu iubesc fetele, dar încă n-am înțeles sentimentele adânci și profunde de iubire.

Viorel este un băiat cu trăsături aspre, puternic reliefate și deosebit de expresive, reîntors recent de la mare și bronzat de soarele tropical. Semăna cu un negru și în starea obișnuită, îți face impresia că s-a ivit după potolirea unei furtuni de patimi. La cea mai mică emoție, vinele de pe frunte se umflau, iar buza de sus și mustățile negre și groase începeau să tremure, ceea ce însemna că furtuna putea să se stârnească din nou foarte lesne. Ochii lui negri și pătrunzători rosteau cu fiecare privire povestea unei predici doborâte și a unor primejdii înfruntate și păreau să sfideze orice stavila aflată în calea dorințelor lui. O cicatrice adâncă rămăsese în urma unei lupte pentru o fată. În povestirea sa rostea cuvinte cu un ton grav, pline de importanță și contrasta puternic cu vorbele simple, pe care socotise nimerit să le folosească.

— S-a întâmplat ceva, Viorel?, îl intreb gingaș să nu-l supăr.

— Așa fleacuri o să – ți povestesc cândva, acum trebuie să fugim acasă cât s-a oprit puțin ploaia.

— Uf, ce frig e, trebuie să fac o baie caldă și să beau un ceai fierbinte.

A doua zi, Dorina se simțise rău; ba îi era frig, ba o dădea în fierbânțeală, simțea o durere de cap de nu mai putea să studieze matematica, a stat în pat două zile.

Dorin se neliniștea, unde ar fi Dorina. Fuge la prietena ei, Ana:

— Ana, tu nu știi unde este Dorina? Noi ne-am sfătuit să studiem materialul la matematică, dar ea nici a doua zi nu se arată.

— Ieri ne-a prins ploaia, cred că a răcit. El o privi cu niște ochi îndurerați, părea că îndura suferințe peste măsurile lui și totul era indiferent pentru el.

— Trebuie s-o vizitez, numaidecât, vrei să mergi cu mine?

— Da, merg, răspunde Ana.

— Eu plec să cumpăr un buchet de flori.

Peste 5 minute se ivește de după colț Dorin cu un buchet mare de trandafiri albi.

— Ce minunăție de flori!

— Cred că o să-i placă.

Sună soneria, ea privește în vizorul ușii și nu-i vine a crede, Dorin?

— Bună ziua, Dorina, cum te simți? Iată flori pentru tine.

— Bună, mă simt mai bine, ieri ne-a prins ploaia și am răcit.

— Vă las pe voi singuri să mai stați de vorbă, pe mine mă așteaptă Viorel, a zis Ana.

Am discutat despre multe și sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, ca un roi de fluturi deasupra unei plante.

Simțeam că el este exemplarul meu unic, că ne întâlnisem de la începutul lumii și trebuie să fim alături până la sfârșit, trecând prin toate cele mai importante evenimente ale vieții cu brațele pline de trandafiri..

De azi pregăteam materialul pentru a susține examenele de intrare la facultate numai în doi.

Uneori înțelegeam că eu, însumi acceptând odată situația, mă voi obișnui cu ea, nu o mai găsii tulburătoare.

Dorin o admira atât de pasionat, că toată lumea vedea acea scenă de dragoste. Mă simțeam așa, cum te deștepți după un vis atroce și îți reiei viața în alt ritm, dar mă tem de despărțire.

— Dar cum să aflu că despărțirea este egală cu mișcarea planetelor?

Această iubire înflorea fără seamăn, așa cum înfloresc crinii în luna mai.

Dorina cu ochii săi albaștri, vii cu neastâmpărata figură a taliei tinere izbutea să fie adorată de studenți, prieteni. Băieții îi întâlneau mereu ochii ei umezi de emoții și o admirau cu un surâs trimis ca o promisiune de sărut. Toate dragălășeniile îi pândeau un prilej de un sărut, dar în zadar.

Fetele îl cunoșteau pe Dorin ca un dansator iscusit și care le învăța să danseze dansuri clasice, așa un dans – model tango.

Dorina era atât de frumoasă și grațioasă în brațele lui Dorin, executa mișcările pe care le dicta el. Cu fața înflorită de fericire, ea dansa lipită de el, mergea cu toate simțurile indiferentă la tot ce se întâmplă nu numai în jurul ei, ci la tot restul lumii, spre destinul ei ca pe un drum nou la nesfârșit.

Eu, Dorin, Vasilina, Gheorghe, Viorel și Ana ne-am ales limbile pentru a le studia la facultate.

— Astăzi ne pregătim mai intens pentru ca mâine să fim cu mintea ageră, zice Dorin, adunându-și manualele.

Gheoghe se așeză lângă Vasilina, o sărută pe obraz. Ea lăsă o privire neîndestulătoare, era nu prea încredințată în cunoștințele la limbi. Dar și-a ales limbile ca să mai fie alături de Dorin.

Deodată, Gheoghe nu prea observa lucrurile acestea, dar bine le observa Dorin.

Gheoghe era un băiat cu sufletul deschis, dar cam iute din fire, avea o față lată, cu trăsături limpede, cu niște ochi mari albaștri, dinții frumoși, întreaga lui ființă respira acea voie buna care însoțește o fire repezită și aprigă. În jurul gâtului avea un lănțișor de aur.

O privea țintit pe Vasilina, a cărei frumusețe îl tulbura. Ea avea un trup cât se poate de armonios, înaltă, fața ei de o albețe sclipitoare.

— Ce ochi frumoși, deseori vorbeau între ei băieții.

Într-adevăr, ochii frumoși limpezi, încadrați de niște sprâncene frumos desenate, destul de negre pentru a da contur frunții, părea că avea darul de a aprinde și de a topi, de a porunci și de a implora. Dacă impresia era cea mai firească, se vede cazul ei de obișnuință de a domina cu un caracter mândru. Părul bogat, de o nuanță între brun și blond, era pieptănat cu grație, cârlionțat. Purta la gât un pandantiv de aur.

Când Vasilina băgă de seamă că ochii lui Gheoghe sunt ațintiți asupra ei cu o strălucire deosebită, privirea ei era neplăcută. Ea își plimba privirile ei de la Gheorghe la Dorin. Ea părea muncită de gânduri răscolitoare, vorbind despre graiul cu care poate un bărbat să cucereasca femeile.

Pe când Dorin era un bărbat în floarea vârstei, chipeș, trupeș și puternic. Ea îl compară cu Gheorghe veșnic cu ochii șterși de lene, adormiți, niciodată nu era săturat de somn, adormea la lecțiile pe care nici nu le pregătea, greoi în mișcări și lua așa de greu o hotărâre, lipsă de curaj. Alții erau de părere că patima beției moștenite din strămoși îi întunecase mintea care și așa nu era chiar ageră.

Toate acestea le cunoștea Vasilina și totuși, în ciuda lui Dorin, o făcea. Se tot îndrăgostea mai tare de Dorin.

În timp ce Dorin citea ceva din opera lui Pușkin, îmi șoptea la ureche:

— Ești un trandafir gingaș de o frumusețe fără seamăn.

— La ce te gândești, Vasilina?, o întreb eu.

— E greu când te zbați toată viața și ajungi la nimic, la o deznădejde mistuitoare.

— Tu acum despre ce vorbești? Noi discutăm despre lirica lui Pușkin.

— Eu vorbesc despre faptul că viața este cu totul altceva despre aceea de care vorbește Pușkin. Când nu poți da la o parte perdeaua care – ți acoperă sufletul, pentru ca să știi ce răni sunt acolo.

— Datorită unei pure elaborări spirituale, lămurește Dorin, zguduit de profund, religia este o dogmă, că soțul și soția sunt predestinați de la facerea lumii, că peste catastrofele vieții, uniți și egali unul cu altul, față în față unul cu altul, că în această viață vor fi și în veșnicia viitoare. E și una dintre cele mai frumoase imagini create de gândirea omenească.

— Eu cred, zice Vasilina, că prăbușirea mea lăuntrică e atât mai grea, cu cât mi se rupsese totodată și axa sufletească, încrederea în puterea mea e numai filozofie.

— Tu trebuie să studiezi filozofia, draga mea, îi zise Gheorghe.

— Ne-am reținut, se inserează, ne întâlnim mâine la Universitate.

                                      * * *

Dorin și Dorina rămăseseră în urma colegilor, discutând aprins despre lirica lui Pușkin.

Cerul era senin, luna plină răsărea greoaie și roșie atât de neașteptata ei apariție.

— Luna transfigurează totul, începe Dorin: gardurile, acoperișurile copacilor de odinioară, în bătaia lunii erau frumoase, în timp ce freamătul nopții părea însuși căderea luminii lunii peste copaci și peste iarbă.

O noapte cu luna pare mai rece, lumina albă, fiind asociată poate cu zăpada, dă o senzație de frig.

— Brrrr! E frig, fugim spre casă!

Dorin o sărută gingaș pe frunte.

— Pe mâine, micuțo!

                                       * * *

Astăzi ne sculăm mai devreme ca de obicei, puțin încordați, dar încredințați în cunoștințele căpătate în școală, mergem numai înainte spre zări luminate.

Cel mai bine a trecut cu baluri de “Foarte bine” Dorin, pe urmă ceilalți.

Numai Vasilina a ieșit din auditoriu strașnic supărată.

— Ce s-a întâmplat Vasilina?

— Trebuia să răspund la tema: Lirica lui Pușkin. N-am ochi să-l văd!

— Doar nu ai prăvălit examenul?!

Lacrimi mari se opreau la colțul ploapelor pe jumătate închise, avea în colțul gurii un zâmbet chinuit imobil, acel zâmbet care schimonosește fața fetelor. Era palidă, albă ca cearceaful, ochii îi priveau vag, ochii aceia ce sfredelesc privirile băieților.

Gheorghe o liniștea cum putea.

— Lasă, că totul va fi bine.

Astăzi este 1 septembrie, prima zi de studiu la Universitatea din Chișinău. Intram prima dată în auditoriu. Mă așezasem în prima bancă cu scopul de a fi mai atentă la profesori.

Dorin, cu degetul arătător, alege locul.

— Aici, zise el! și se așeză lângă mine.

Gheorghe o apucă de mână pe Vasilina:

— Noi suntem în altă grupă, în auditoriul 209. Vasilina se încrețise nemulțumită. Ea era îndrăgostită de Dorin, nu auzea ce vorbea Gheorghe, căuta singurătatea ca să poată mai bine să se bucure de imaginea lui Dorin. Tremura la auzul pașilor lui și la urmă rămânea numai o imensă mirare care treptat se transforma în tristețe.

O îngrijora orice atitudine a lui, îi găsea cumva un pretext numai să-l vadă. Cu cât ea era mai conștientă de iubire, cu atât mai mult nu putea s-o țină în taină. Nu putea nicidecum să-și potolească ardoarea. Își închipuia catastrofe, când l-ar fi putut ajuta. Ceea ce o rețineau erau comoditatea și frica și, în loc să-și schimbe gândul, se lega și mai tare de el.

                                       * * *

Vom fi viitori pedagogi. Oare ne-am gândit bine când ne-am ales profesia? Astăzi am ascultat prima lecție de pedagogie. Mâine la ora 12 vom discuta despre tema dată. Cine dorește, se prezintă în auditoriul 205.

S-au prezentat toți doritorii. Și așa, prima întrebare.

— În ce constă profesia noastră de pedagog, ce se cere de la un pedagog bine pregătit?

— Viorel. Pedagogia este știința de a învăța să fii, de a învăța să știi, de a învăța să înveți.

— Ana. Pedagogia e știința devenirii umane, exprimării creative a omului în condiții de cultură și civilizație.

— Viorel. Pedagogia e știința care are ca obiect de studiu educația.

— De unde a venit cuvântul acesta?

— Denumirea a venit de la cuvântul grecesc paidos (copil) și agoge (a conduce). Ceea ce înseamnă educația copilului.

— Dorin. La mijlocul secolului, pedagogia începe să se prezinte ca știință social-umană asemenea cu psihologia și sociologia.

— Cine a fost Makarenko?

— Dorina. Makarenko a fost primul pedagog rus care a pus bazele reeducării copiilor din închisorile comuniste. El a format primele colonii de muncă și a scris “Cartea pentru părinți”.

— Cine a fost primul pedagog temător de Dumnezeu?

— Gheorghe. Pedagogul – temător de Dumnezeu a fost Comenius — o creatură inteligentă, când pedagogul, — spunea el, nu se va conduce de strigăte și bătăi. În cărțile bisericești Didactica Magna, el spune că munca necontenită învinge totul. Și dorul de învățătură este omul, el este coroana creației. Pedagogul trebuie să aibă respect față de elevi, fiecare care cunoaște gramatica nu înseamnă că știe să vorbească.

Cine este pedagogul de sprijin?

— Vasilina. Pedagogul de sprijin social joacă un rol esențial în conștientizarea nesecităților și drepturilor în scopul găsirii unor soluții corespunzătoare de integrare normală a acestora în viața, înțelegerea corectă în apariția cadrului legislativ de protecție socială a unor noi metodologii. Răspunde de bunăstarea copilului, adopția lui în societate, asistența socială a persoanelor care au probleme cu drogurile, SIDA.

— Corect. Pedagogul de sprijin creează premisele pentru a depăși situațiile dificile.

— Pentru azi e tot, pe curând!

Se apropie de Dorina, o sărută pe năsuc și îi șoptește:

— Mâine ne sculăm mai dimineață, plecăm în pădure să admirăm natura, ești de acord?

— Sunt de acord. Pe mâine! Pedagogul meu social!

Mă culc în pătucul meu cald, dar cu grijă ca să mă scol mai devreme ca de obicei.

Se zori de ziuă, cum aș mai vrea să dorm?! Dar i-am promis pedagogului social al meu, trebuie să plec, el este foarte punctual.

Ies încetișor ca să nu deranjez pe ai mei să doarmă mai departe.

Oau, ce frumusețe! Bruma lăsase pe câmpii broderii de argint cu lungi fire lucioase care se întindeau de la una la alta. Nicio pasăre nu cânta, totul părea că doarme, apa curgea fără zgomot. Vița de vie de sub streșină se ofilise. Ierburile înalte și subțiri se aplecau și se întindeau în apa limpede ca niște plete verzi lăsate în voie. Salciile bătrâne cu crengile rupte își oglindeau în apă scoarța cenușie.

— Așa e de frig, Dorin, dar ți-am promis.

— Acum o să te încălzești. Dar mai întâi de toate, stai așa să te admir.

Ochii ei negri cu niște sprâncene arcuite păreau pictate, valul genelor lungi, fragezimea trandafirie a obrajilor, o gură frumos conturată, cu buzele întredeschise grațios, pentru a lăsa să se vadă dinții albi ca laptele.

— Vai, cât ești de fermecătoare!

O strânse la pieptul lui să se încălzească la inima care se zbătea cu putere.

Avea să încerce acele bucurii ale iubirii, febra fericirii, pentru care își pierduse speranța. Culmi mărețe de emoții străluceau în gânduri. Acum își aduse aminte de eroinele cărților pe care le citise.

— Niciodată nu văzusem ochi atât de mari, atât de negri, nici atât de adânci.

Ea devenea o părticică vie din imaginația lui și își împlinea lungul vis al tinereții. Ea îi povesti lui noutățile ce le avea, dar Dorin o întrerupea cu sărutări gingașe pe obrajii reci de frig. Ea uitase că e toamnă târzie și vine frigul care anunță iarna.

În fundul grădinii se înălță un stejaar bătrân foarte rămuros. Stând deseori lângă el, au observat o scorbură adâncă. În ea, ei lăsau câte o scrisorică de dragoste. De nu se vedeau o zi, li se părea că nu s-au văzut un an întreg. Regulat, în fiecare seară, el aducea o scrisorică și lua alta. Îmbătată de iubire, ceva mai puternic o împinge spre el, spre Dorin.

Fiind înalt de statură, lui îi era comod s-o sărute în vârful capului, lucru pe care-l făcea mereu.

Ploapele ochilor ei păreau special croite pentru prelungile priviri amoroase, vocea ei căpăta inflexiuni mai molatice adorabile.

— Facem un cros până acasă!

— Fuga, marșșș!!!

                                       * * *

Studiile

Dorin era studentul cel mai bun din facultate. Era prietenul cel mai bun în rezolvarea problemelor, dădea ajutor la învățătură, la starea sufleteasca a unor studenți. Din primele zile de studii, el s-a diferențiat dintre toți.

Numai cu sentimentele Vasilinei nu știa ce să facă. Nu voia ca biata fată să sufere degeaba, în zadar. Doar alte dorințe, alte sentimente îi sfredeleau mințile.

Voia o perioadă să fie singur, să se gândească la situația data. A stat de vorbă cu Gheorghe, el doar s-a mâhnit.

— Gheorghe, nu poți lăsa fata la o răscruce, fă-o să te iubească.

— Dar cum?!

— La asta te gândești tu, tu ești prietenul ei.

Dorin în fiecare seară se oprea pe un bulevard, unde privea o gravură care prezenta o Muză. Ea privea luna cu flori de trandafir alb prinse în părul despletit.

— Mereu mă împinge ceva acolo, unde rămâneam ore întregi, privind-o.

— Îmi place să admir natura, mai ales în toamnă târzie.

Rândunelele treceau scoțând țipete, tăiau în zbor aerul cu lama aripilor și se întorceau repede în cuiburile lor, pregătindu-se de plecare. Valurile de ceață se lungeau până în zare, altele se destrămau, urcau, se risipeau sub o rază de soare, se zăreau în depărtare acoperișurile satului. Șirurile înalte de plopi semănau ca niște prundișuri. Frunzișurile erau nemișcate. Sunt atent la liniștea pădurii, doar prin tufișuri se auzea o bătaie măruntă de aripi a unor păsări ce își luau zborul printre stejari.

Se înserase, soarele sus pe cer se strecura printre ramuri.

Dorin se îndreapta spre casă, pe când îi întâlnise pe Gheorghe și pe Vasilina. Ea părea trista, încrețită.

Niciodată Gheorghe nu i se păruse atât de dezgustător, cu degetele acelea grosolane. Pe când Dorin tot timpul îngrijit, frumos îmbrăcat și inteligent.

— Vă plimbați?, întreabă Dorin, negăsind alte cuvinte de apropiere.

— Ne plimbăm pe aer curat, am stat toată ziua la lecții încordați de atâta filozofie la Pedagogie.

— Dar cum se face că Vasilina să fie așa tristă?

— Păi n-a putut răspunde la unele întrebări.

— Tu de ce nu ești în stare s-o ajuți, gentlemen care va să zică! și se îndepărtă de ei. El îl aude pe Gheorghe: Mă iubești?

— Eu iubesc, dar nu pe tine.

— Dar eu te iubesc, nu mă pot lipsi de tine. Simt uneori dorința să te revăd și chinurile iubirii mă sfâșie.

Vaselina îngândurată își vorbea în sine:

— Unde este el acuma? Poate iubește altă fată și el îi dăruiește trandafiri! De fapt, toate fetele îi zâmbesc.

— Gheorghe o cuprinde ușor de talie. Îi șoptește: Te iubesc.

Ea nici nu reacționează, auzise de atâtea ori aceste cuvinte și ele nu mai reprezentau nicio surpriză.

El. băiat cu experiență, nu mai putea face deosebire între sentimentele diferite dacă erau exprimate la fel.

Între băieți se discută comportamentul Vasilinei. Ei l-au sfătuit pe Dorin să vorbească cu Vasilina mai serios.

Astăzi după lecții, se apropie de Vasilina și-i șoptește:

— Așteaptă-mă, te rog.

Bucuroasă ca niciodată, Vasilina nu observa nimic în jurul ei în așteptare. O petrece cu o privire nepăsătoare pe Dorina ce a plecat acasă, trecând pe lângă ea.

— Vasilina, începe Dorin, poți să fii încredințată că voi avea același respect, același devotament față de tine, suntem prieteni ca întotdeauna, dar într-o zi, mai devreme sau mai târziu, această flacără de iubire se va topi fără îndoială. Numai gândul suferinței te va chinui.

— De ce a trebuit să te îndrăgostești, oare cine e de vină?!

— Dacă ai fi fost o fată dintre una dintre acele ușuratice, aș fi putut din egoism să încerc o experiență lipsită de pericol pentru tine. Dar acea relație îți aduce suferință.

— Biata Vasilina, nu s-a așteptat la așa întorsătură, gândurile i se tulburase, îl revedea, îl auzea. Își roti ochii în jur cu dorința ca pământul să se prăbușească sub picioare, i se părea că piatra peste care a călcat se clătina, albastrul cerului năvălea peste ea, aerul îi șuiera prin urechi.

O voce furioasă o chemă pe Vasilina:

— Vasilina, unde ești? Vino la cină.

Încerca să mănânce, dar mâncarea îi sta în gât.

Dorina auzise ceva de la băieți despre convorbirea lui Dorin cu Vasilina. Astăzi stătea posomorâtă, dar nu credea ceva rău.

— Haide, îngerașul meu, curaj, fii răbdătoare, se adresa către Dorina, facându-i semn din ochi.

Ea îi răspunde cu o privire duioasă.

Se ghemui lângă el, ceea ce îi plăcea extraordinar. O sărută gingaș și același,,TE iubesc” răsună încet în urechea ei. Acesta era veșnicul subiect de discuție. Ea era atât de frumoasă, cu o frumusețe grea de definit care se naște din fericire, din entuziasm, din succes și care nu înseamnă altceva decât armonia dintre temperament și împrejurări.

Astăzi, la ora de lectură, Vasilisa a lipsit.

— Unde este Vasilina?, întreabă Dorin, ea își însușeste materialul slab.

— Nu știu, nici astăzi nu a fost la lecții.

— Nu știi, cum nu știi, e prietena ta, tu trebuie în primul rând să știi, pleacă și vezi.

După convorbirea cu Dorin, Vasilina se îmbolnăvise grav. Azi pe la miezul nopții se declanșase o fierbânțeală la 38 de grade. Lângă ea stătea mama ei, d-na Eugenia.

Doctorul nu putea decide boala. Nervii, zicea el.

40 de zile n-o părăsi această complicație nervoasă.

— Eu sunt de vină, cred că n-am vorbit corect, zice Dorin, mâine o s-o vizităm împreună cu Dorina.

— Sărmana fată, ce mai face și dragostea asta, zise Ana, merg și eu cu voi.

Spre 1 octombrie, ea reuși să stea așezată pe pat, și fiindu-i mai bine, ieșea la plimbare pentru câteva minute.

Mergea încetișor târâind papucii, sprijinindu-se de umărul mamei.

Domnul doctor venea s-o vadă, o întreba de sănătate, îi aducea noutăți, îi citea ceva din ziarul proaspăt.

Mama ei o îndrepta spre credință cu blândețe.

— Se poate?, la ușă se ivi Dorin și Dorina cu un buchet mare de trandafiri și o cutie cu bomboane,,Lapte de pasăre’”.

— Cum te simți?, o întrebă duios Dorin, fără tine e trist la facultate.

— Nu mai zi Dorin, de-acum merge spre bine.

— Dar ce ai pățit, reluă Dorina?

— 2 zile am avut temperatură, s-a ținut 38—39 de grade.

— Ce face pedagogul social? Așa i-a venit porecla lui Dorin la facultate.

— Iată, avem grijă de cei bolnavi, le dorim să se însănătoșească. Ne promiți?

— Vă promit. În gând:,,Daca-i ști cât te urăsc, Dorina, de ce stai la braț cu el?”

Într-o zi, când familia se pregătea de sărbătoarea de Sf. Taină, Vasilina se simțea mai bine, i se părea că ființa ei se înălța spre Dumnezeu, trupul ei s-a ușurat.

Bietul Gheorghe stătea mereu la patul ei, așa cum l-a sfătuit Dorin. El se simți parcă ar fi pătruns dintr-odată în ceva nou, îngrozindu-se de atâta atenție către Vasilina și ea se schimbase cumva. În curând, ea se însănătoși și participă la lecții. Gheorghe avea grijă de ea o întâmpina și o petrecea acasă. Cu altă privire, Vasilina se uită la el, zicea că la nevoie prietenul bun se cunoaște.

La dansuri o invita numai pe Vasilina. Talia lui puternică era strânsă de un pieptar cafeniu, arunca priviri, lăsând să i se vadă dinții albi. El avea o voce frumoasă, cânta cu mult temperament.

De la început Gheorghe o strângea pe Vasilina în brațe, pe urmă o părăsea, se întorcea, părea despirat, avea accese de furie și din gâtul dezvelit ieșeau notele printre hohote.

Vocea lui i se părea ca un ecou al conștiinței sale și iluzia care o fermeca semăna cu o parte din viața ei.

— Gheorghe ar fi cântat toată noaptea numai pentru Vasilina. Ea ar fi avut chef să se arunce în brațele lui Gheorghe și să se lase ocrotită de forța lui, care era însăși întruchiparea iubirii și să strige:,,eu sunt aici”. Numai pentru tine toate dorințele și visele mele. Dar toate acestea să le vadă și să le simtă Dorin.

Dorin stătea în spatele Dorinei.

— Să ieșim la o înghețată, o invită Dorin pe Dorina, aplecându-se asupra ei atât de aproape, încât vârful musteții îi atingea obrazul.

Ea se ridică și pleacă la aer curat în curte. Era o seara senină.

Stelele străluceau printre crengile desfrunzite. Se auzea în spatele lor râul care curgea și din vreme în vreme, pe mal se auzea trestia uscată cum trosnea. Frigul nopții îi făcea să se stringă mai pasionat unul de altul; șoaptele buzelor păreau și mai fierbinți, cuvintele rostite foarte încet le picurau în suflet. Ea îl drăgăsta cu cuvinte de alinare.

Întorcându-se acasă, se discutau până târziu povestiri de dragoste și amor.

— Dacă ați ști, reluă Vasilina, dacă ați ști la câte am visat, ridicând spre tavan ochii frumoși din care se rostogolea o lacrimă. Am suferit enorm.

— Nu mai este cazul, altădată!

Ea își pierduse firea, gândindu-se la fericirea pe care ar fi putut s-o aibă… și ea simțea dorința de nestăpânit de a-l săruta. Întinzând capul pe deasupra umărului ei, parcă-i căuta aprobarea în ochi, ea aruncă o privire măiestoasă în desert.

Tu, Ana, ai noroc în iubire? Noi povestim, dar tu taci.

— Am avut o dragoste mare, dar uite că s-a sfârșit, m-a trădat și acum nu mai cred în nimeni.

— Așa nu se poate, totul va fi în viitor.

— I-am scris ultima scrisoare, vreți să v-o citesc?

— Da, suntem curioase.

— ,,Am încă mâinile calde de sărutările tale și uite locul de pe covor unde mi-ai jurat în genunchi iubire veșnică. Planurile noastre de călătorie ți le amintești?

— Și totuși, mă iubești?, așa spuneai. Pui în picioare întreaga mea iubire, buimăcită, aproape inconștientă, îmi simțeam totuși arterele care pulsau, iar ritmul lor mi se părea întocmai ca al unei muzici asurzătoare. Orice urmă de amintire, de idee, ce – mi mai trecea prin cap izbucnea dintr-o dată, ca miile de lumini ale unui foc de artificii. Sufeream din cauza iubirii tale și simțeam cum sufletul se scurge prin această amintire. Citind, din vreme în vreme, ea ridică fruntea și trimitea o privire lungă și îndurerată.

Pe măsură ce cerceta privirile noastre și monotonia acestui spectacol, alunga încet-încet tristețea.

O lacrimă mascată îi cobora de-a lungul nasului și rămânea o clipă atârnată.

A șters lacrima și a oftat adânc și fața ei s-a înviorat și prelungește:

— Dar această tristețe s-a prefăcut într-o lună de miere, când l-am întâlnit pe Viorel.

Rămâneam acolo la Hotel cu perdelele trase, cu ușile închise, cu flori presărate pe jos și de dimineață primeam comanda de mâncare și nu ieșeam pâna seara.

Apoi luam o barcă și ne plimbam pe Marea Neagră în Constanța.

Zvonurile orașului se îndepărtau, zgomotul vocilor de-acum se auzea tot mai încet. Apoi ne culcam pe iarba, ne sărutam mult, ascunzându-ne după plopi.

— Aș vrea pentru totdeuna să trăiesc în locușorul acela, care îmi pare cel mai minunat loc de pe pământ.

— Ascultă, Ana, cum curge apa râului zumgănind, ascultă adierea vântului, ce seară frumoasă!, șoptea Viorel.

O seară la Constanța, ce nu mai pot uita,

O seară la Constanța, ce-mi rupe inima

Te aștept, te aștept, te doresc, te doresc,

Chitara – mi spune cât de mult te iubesc

S-aude-n depărtare un glas de marinar

Și o barcă lin apare condusă de un val.

Te aștept, te aștept, te doresc, te doresc

Chitara-mi spune cât de mult te iubesc.

Vocea armonioasă se pierdea printre valuri.

— Fetelor, m-am îndrăgostit până-n urechi! De-aceea, am intrat la facultate împreună.

— Ce romantic, să știi că ești fericită!

— Da, sărutările deveneau tot mai aprinse. Viorel mă alinta cu tandrețe.

— Da cum cu tandrețe, poți să ne povestești, te rugăm.

El se așeză în fața mea cu coatele pe genunchi, mă admira cu un zâmbet și fruntea încordată, sorbea din privirea mea ceva dulce și regăsi fericirea.

Avea o dorință aprigă de imaginile cunoscute și care dragostei lui se manifestă în uimiri expansive și pline de recunoștințe.

— Interesant băiat.

Și într-una îmi cântau serenade.

— Dar tu în schimb ce-i dăruiai?

— Iubirea, dragostea, amorul și sufletul.

— Cea mai gravă situație este la Vasilina. O putem ajuta cu ceva?

— Mai intâi, la întâlnire nu trebuie să-ntârzii.

— Lui Gheorghe, încălcarea cuvântului în privința întâlnirii i se părea o jignire și căuta și alte motive, el era incapabil de eroism.

— Acesta-i Gheorghe, ce să-i faci?

— Vasilina, ca de obicei, întârzie la întâlniri, el se enervează.

În scrisorile de la Vasilina era vorba despre flori, de versuri, de lună și de stele, izvoare ce zumzăie sub fereastră, într-un cuvânt armonie, romantism.

— Nu întotdeauna, dar Gheorghe poate fi și grosolan, și egoist. Gheorghe nu auzea vocea inimii sale.

Pe fruntea acoperită de picături reci, în strânsoarea brațelor era ceva exagerat, ceva vag și sinistru, care lui Gheorghe i se părea că ceva se strecoară între ei pentru a-i despărți.

— El are un caracter destul de complicat. Nu prea cunosc coardele inimii lui, zice Vasilina supărată.

Da, se vede că ceea ce-l fermeca odinioară acum îl speria puțin.

— Cum tânjea el după delicatele sentimente de iubire!, reluă Ana.

— Vasilina, tu îl iubesti pe Gheorghe?

— El îmi place, dar nu știu dacă-l iubesc.

— A-ți plăcea de băiat și a-l iubi sunt două lucruri diferite. Atunci nu-l necăji.

— Ei, daca-r exista undeva o ființă puternică, cu un temperament curajos, exaltat și rafinat, un suflet de poet, cu chip de înger!

— Așa oameni nu există, prostuțo!

— E târziu, mergem la culcare, mâine avem 4 perechi de pedagogie.

Se văd zorii de ziuă, dar eu încă n-am adormit de gânduri, visuri… în cele din urmă, Vasilina își adună gândurile purtate de amintiri, ajunsese repede să-și rememorizeze ziua din ajun. Și sărmana inimă strânsă în pumn înflorea de iubire.

Pleacă la lecții, ca de obicei, nu citise nimic la pedagogie. Și anume atunci mă ridica profesoara să răspund. Și în acele cazuri mi-i rușine, mai întâi de Dorin. În fața lui aș vrea să fiu corectă, deșteaptă.

— Fuuu! De ce îmi bag prostii în cap?

— Mă grăbesc la lecții.

Un vânt călduț îmi mângâie obrajii, ajunsesem în curtea căminului studențesc, care era mărginită de 2 rânduri de tei stufoși ce își legănau șuierând crengile lungi.

La colț de drum îl întâlnește pe Gheorghe.

— O, bună dimineața, Gheoghiță, bună, bună!

El îi sărută mâna ca un inteligent gentelman, se lăsă înduioșat și ea continuă să vorbească, legănându-și drăgălaș capul, alintându-se ca o pisicuță îndrăgostită.

Ești băiat frumos, ai tot ce-ți trebuie ca să te faci iubit, el o strânge la piept și îi mângâie șuvițele de păr. Ea își pleacă fruntea și în cele din urmă o sărută pe pleoape foarte blând, cu vârful buzelor.

Vasilina astăzi arăta obosită, somnoroasă. Ei stăteau pe o bancă.

— Ce ai făcut aseară de nu te-ai săturat de somn?

— Păi, am învățat pedagogia. Și că din păcate, profesoara mă scoală să răspund. Nu știam nicio boabă.

Intram în pământ de rușine, dar mai rușine-mi era de Dorin, nu știam să-mi explic de ce. În fine. Pentru că îl iubesc și tot timpul mă amăgesc.

— Se poate eu să raspund, zise Dorin, ea nu se simte bine.

— Ești un prieten adevărat. Numaidecât o să mă stărui să cunosc bine pedagogia.

La tema nouă, Vasilina nu a mai rezistat, pleoapele se închideau mereu. Văzând-o că chirotește, Gheorghe îi dă un cot:

— Scoală, mândră adormită!

La sfârșitul lecției, Dorin o întreabă:

— Ce s-a întâmplat, te simți rău?

— De dorul tău nu pot dormi nopțile, prostuțule!

— Parcă am discutat pe tema asta și rămânem prieteni buni.

Dorina înțelege situația și nu este geloasă.

Dorin a fost ales ca șeful clasei și cu toate întrebările ne adresăm lui.

— Dorin, când organizez dansuri, vrem să ne mai distrăm, ce atâta pedagogie, întreabă Ana, amatoare de dansuri clasice.

— Mă gândesc, trebuie să mă uit în calendar, să mă înțeleg cu muzica.

— Bine, așteptăm, cred că nu mult timp.

— Dar acum, atenție, vă anunț că facem recuperare la Pedagogie, totul începe de la ea în profesia noastră, așa că să fim mai serioși. Vasilina, te rog să nu întârzii.

În căminul studențesc întotdeauna gălăgie, muzică, strigăte de nu se aud unul cu altul. De-aceea noi ne ocupăm într-un auditoriu la Universitate.

S-au prezentat toți studenții din grupa noastră și Vasilina de data această nu a întârziat.

După pregătirea lecțiilor, Dorin ne-a anunțat că sâmbătă, data de 2 octombrie în sala de festivități vor avea loc dansurile clasice.

S-a început o pregătire serioasă: muzică, încăperea era aranjată frumos de fete.

În sală se ivește Dorina frumoasă, elegantă, cu părul blond scurt, tăcută, modestă, iar când era vorba de dans era foc, știa multe figuri, desigur Dorin a invitat-o și ea își mlădia corpul ei subțire. De la început el comanda dansul, astăzi, de exemplu valsul, pe urmă el deschidea serata de dans.

Cu două degete apucă ușor colțul cravatei, se învârti de 2—3 ori singur pe terenul de dans, pe urmă se îndreaptă spre Dorina, îi face un semn cu plecăciune pentru a o invita la dans. De data aceasta, el începe dansul cu cântecul:

Я пригласть хочу на танец вас (Te invit la dans pe tine și numai pe tine și dansul acesta ne va împrieteni.)

И только вас

и непременно этот танец vals

вот и закружит белый танец

вот и полюбит

вот и подружит

белый танец нас

Ei dansau într-un ritm amețitor, cu multă grație, zâmbind, cântând cuvintele cântecului, ridicându-și brațele cu rotunjimi sculptate pe fustele și bluzele ei; părea un zbucium, o vibrație, o totală contopire cu dansul.

Ea, elegantă, rafinată, ambițioasă, corectă și onorabilă, trebuia să țină pasul fără să intre în vârtejul picioarelor micuțe. Buzele ei umede și subțiri care se mișcau ușor, dezvelindu-i dinții albi ca laptele și gingiile trandafirii o înfrumuseța; ea simțea fluturi în stomac, el satisfăcut, schița zâmbetul lui caracteristic.

Cândva, la hora din sat, perechile de tineri jucau cu atâta pasiune; poalele fetelor se bolboceau, iar colbul de pe jos se învâltorea și se așeza pe hainele fetelor asudate.

— Eh!...se întețește cântecul, trec fetele pe sub mâna flăcăului, el le dă drumul să se învârtească în jurul băieților, iar apoi băieții ciocnesc zgomotos călcâiele; unul din ei face o chiuitură în tactul jocului.

Flăcăii își încolăcesc brațele mai strâns pe după mijlocul fetelor, sânii fetelor uneori se ating din când în când de pieptul flăcăilor.

Pe de altă parte, stau fetele care au rămas nepoftite. Dar aici pe o buturuga sunt așezate babele, adică judecătorii tuturor ce se întâmplă la joc.

— Măi, măi, dar fata aceea a lui Sârbu ce haine scumpe poartă, oare de unde și le-a cumpărat?!

— Dar iată fata asta a lui Spânu, tare-i destrăbălată!

— Ia, taci, cumătră că-i numai bună de măritat!

— Da iaca, Dorina îmi place, așa-i cumințică, frumușică, cică prietenește cu Dorinel.

— Că bine zici, așa de bine se potrivesc.

Flăcăii îmbrățișează fetele și le mulțumesc pentru joc. Dorin o strânge ușor la piept pe Dorina cu gingășie și drag, nu îndrăznește s-o sărute de față cu toată lumea.

Fetele trebuiau să bage de seama ca nu cumva să le invite cineva la joc și ele să nu observe. Pe atunci, flăcăii de la sate când invitau o fată îi făceau din ochi, fără vreo închinare și invitație la joc, o invita numai printr-o clipire din ochi.

Flăcăii băteau nerăbdători din călcâie, scoteau câte un chihot de veselie și-și aruncau privirile din ce în ce mai des printre fetele care așteptau cu inima strânsă să fie poftite la dans.

— Vai, vai, ce căldură te înăduși, toată sunt asudată!, strigă Ana, dezlipindu-se de Viorel, care n-o lăsa nicidecum să se odihnească. Undeva în fundul sălii, Vasilina stătea de vorbă cu Gheorghe.

Dorin o sorbea din ochi pe Dorina; purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi, ochii ei albaștri ca cerul primăverii. Nu-și putea închipui lipsa ei chiar și pe un scurt timp de vreme.

— Mă aștepți puțin, te rog, să mă înțeleg cu muzicanții de plată. Se întoarse cu fuga.

Dorina deodată tresări, el o strânse la piept, o sărută pe frunte, inima lui îi bătea atât de puternic.

— Ce-i cu tine, ce alergi?

— O lingură de istețime face uneori mai mult decât un car de putere.

O conduce acasă. Îi șoptește la ureche:,,Te iubesc nebunește, te port în suflet ca pe o comoară neprețuită.”

                                       * * *

Treceau zilele una asemănătoare cu cealalta.

Astăzi, Dorin ne anunță:,,Mâine vom avea o ședință cu tema “Cum trebuie să procedeze pedagogul în situația de mai jos.

O familie, soțul Alexandru Petrovici — businessman, prima soție a decedat. S-a însurat a doua oară cu Iana Vladimirovna. În familie cresc doi copii de la prima căsătorie, Roma – 14 ani și Alisa — 8 ani.

A doua familie — soțul Vadim, soția – Olga, copilul Lena. Bunica Lenei — Reghina Andreevna.

Problema: Lena, fiica lui Vadim și Olga se îmbolnăvește de o boală grea –leucemie. Vadim pleacă la amanta sa, Jana.

Olga Ivanovna lucrează la școală ca profesor de limbă rusă. Ea nu are surse financiare pentru a lecui fetița. Ce să facă? Olga pregătește documente pentru ca soțul Vadim să plătească alimente.

Iana este împotrivă, cu răutate zice:

— De unde știi că ești tatăl adevărat, trebuie să dai analize la DNK.

— Pentru Lena se cere un donor pentru a lua sânge, dar numai de la un neam se poate lua, cine ar fi fost acela? Olga face analiza de sânge, dar rezultatul este negativ, de ce?, se întreabă.

Olga știe precis că Vadim este tatăl adevărat, dar cum să dovedească acest lucru?

Soția lui Alexandru Petrovici a stat împreuna în spital cu Olga, într-o zi au născut: ea a născut-o pe Lena, dar soția lui a născut-o pe Alisa. S-ar fi putut să fi fost schimbate fetele aici în spitalul acesta? Se prea poate. Olga a început cercetările.

— Astăzi va gânditi la situația din familie, dar mâine analizăm situația dată.

Problema: Găsiți finalul situației familiare, cum poate ajuta pedagogul în cazul de față.””

Au trecut două zile.

— Astăzi ne-am adunat să discutăm situația familiei lui Vadim și Olga. Ar fi cazul s-o invităm și pe Olga, zice Dorin.

Iată și Olga îndurerată de problema apărută în familie, e o situație neașteptată.

— Bună ziua, așezați-vă, noi am vrea să vă ajutăm.

— De ce s-a destrămat familia dumneavoastră?, întreabă îngrijorat Dorin.

— Deodată a fost foarte bine, nu bănuiam de ceva rău, dar cu timpul, am aflat că Vadim are o amantă, de atunci au început problemele în familie, dar acum ne-a lasat și a plecat la ea. Fiica mea, Lena, retrăiește mult și acum s-a îmbolnăvit de o boala gravă. Eu mă găsesc într-o grea situație, am fost nevoită să dau documente la alimente, fiindcă n-am resurse pentru operație. Și trebuie să găsesc un donor și operația este destul de scumpă.

— Iubirea către acest om mi-a dat nădejde de a-l crede, de a spera la mai mult, de a fi mândră de mine, de a zâmbi, chiar dacă sufletul îmi plânge, mi-a dat curajul să ating stelele și să le țin în palma mea, m-am gândit că cel de sus va binevoi să ne sfințească această dragoste, să-i dau viață veșnica, dar acum…

— O să încercăm să ne lămurim și să vă ajutăm.

La revedere!

— La revedere!

— Ce părere aveți, de ce s-a destrămat familia aceasta?

Viorel: Dacă ar fi fost în familie o dragoste adevărată, care a intrat în fiecare celulă și au invadat toată ființa, cum ar fi putut să se rupă așa, pe neașteptate, eu socot că n-a fost aici dragoste adevărată, dar unde nu-i dragoste, acolo căsătoria celor doi e șubredă.

Ana: E foarte dureros, mai ales că au o fetiță și de durerea fetei, cum văd, se tulbură numai mama ei. Dar în viață se întâmplă, am avut și eu o dragoste nebună ce mi-a intrat în toate moleculele, prin fiecare por, o dragoste de vis, el a fost aerul de care aveam nevoie să respir în fiecare zi, el era soarele ce-mi lumina cărările, era îngerul care mă păzea și ce? într-un moment, totul s-a destrămat, și-a găsit pe alta.

— Suntem tineri, n-avem experiență de viață, ce înseamnă să fii iubit?, reluă Dorin, cel mai minunat lucru ce i se poate întâmpla ființei umane, dragostea poate fi rezolvarea tuturor problemelor, chiar poate fi un motiv întemeiat pentru a trăi, pentru a fi om.

— Ah! Dragostea! De ce orice suflet trebuie să tânjească după ea, de ce orice ființă plină de viață și bucurie se ofilește fără iubire… ea se naște din prea multa pasăre, din prea multe griji, nu vei înceta să disperi la gândul că ar fi să se sfârșească cândva… și asta tot din prea multă iubire… pentru că orice drum e mai ușor și mai frumos în doi.Am ajuns destul de sus, să-l iubesc atât de mult că aș face orice pentru el. Pur și simplu îl prea iubesc.

— Soarta a făcut să ne cunoaștem ca dintr-o întâmplare într-o friguroasă zi de noiembrie la un eveniment frumos, privirile ni s-au întâlnit și atunci, în sufletul meu s-a înfiripat ceva ca și cum toată lumea era a mea. Și cu Viorel s-a întâmplat același lucru și îl tulbura atât de tare încât nu-și lua ochii de la mine. Toată seara îl căutam cu privirea, iar atunci când ochii noștri se întâlniră, inima ni se zbătea puternic.

Au urmat zile de poveste. Lucrurile au devenit încet-încet și mai complicate, ne iubeam ca și cum toată iubirea de pe pământ ar fi fost numai a noastră.

Nu am fi crezut vreodată că sentimentele noastre se vor schimba sau că planurile noastre vor avea un sfârșit tragic. Dar în viață se întâmpla altfel.

Olga se simte trădată, adandonată, a început să urască deținătoarea inimii lui Vadim, doar ea, Iana l-a împins la despărțire. Ea trăia cu speranța că toate vor fi așa cum ea dorește. De la un simplu joc cu inima lui, ea acum plătea, fiindcă iubirea lor e mai presus de toate și poate să distrugă toate răutățile lumii. Uneori, viața ne rezolvă surprize mai mari decât credem noi.

Vasilina.

— Cred că a fost o dragoste la prima vedere, am simțit cum s-a aprins o flacără, flacăra dragostei. El îmi vorbea că nopțile nu dormea, gândindu-se la mine, mă ținea de mână așa de strâns, încât credeam că nu mi-ar fi dat drumul niciodată. El dispare și iar apare. Aș vrea să-l uit, pentru că sufăr nespus de tare. Apare pe neașteptate și iarăși rănile trecutului apar. Eu așa de tare îl iubesc că am o mică speranță că vom fi împreună — asta îmi strigă inima. Aș vrea să-l pot uita, să nu-l mai visez, să nu mă mai gândesc la el… dar nu pot. El nici nu știe câtă iubire îi port în suflet, câtă suferință țin în mine pentru că el nu mă iubește.

A trecut timpul, el s-a săturat de mesajele mele, s-a săturat de insistența mea. Am început să-l uit, am avut o altă relație. Deja nu mă mai gândeam la el. Apoi, cândva, l-am văzut la facultate. Și amintirile au revenit, s-a mutat lângă mine.

Nu – mi era de-ajuns că-mi era vecin, dar și stătea în fața mea. De ce trebuia să apară? Soarta are căi nebănuite, nu-i așa? Dumnezeu nu mă lasă să-l uit.

— Încă te iubesc, încă te doresc, sufletul meu sângerează de durere, plânge și se zbate între iubire și agonie. Îmi simt sângele cum circulă prin vine când îți aud vocea. Tremur la gândul că voi fi lângă tine din nou și mă vei striga,,Frumoasa mea”…

Există o lege nescrisă a iubirii pe care tu ai încălcat-o.

M-a durut atât de mult când ai rupt încă o fâșie din inima mea.

Cât timp a trecut nu știu, mi se pare că o viață, mii de clipe. Uită-mă! Te rog! Aceasta a fost ultima scrisoare.

Această scrisoare ți-o propun și ție, Olga.

Omul care te-a trădat o dată, cu el nu faci căsătorie a doua oară. La voi n-a fost iubire adevărată.

Dragă Olga! Noi suntem studenți și nu avem bani, dar o să facem tot posibilul ca fetița dumneavoastra să se însănătoșească. O vorbă bună, o susținere a omului cu durere ajută mai mult decât toți banii de pe lume. Noi ducem tratative cu Alexandru Petrovici.

— Pe curând! Nu ne pierdem speranța!

                                       * * *

Ne plimbam. Era un cer senin, o ușoară adiere de vânt și mireasma florilor de tei fac dintr-o noapte de iunie cadrul perfect al unei povești de iubire.

Cufundată în privirea lui, mângâiată de sărutările dulci și îmbătată de șoaptele-i, pluteam la brațul celui pe care îl adoram.

Nimeni și nimic nu putea sta în calea fericirii noastre. Timpul părea că se oprise în loc. Acea liniște adâncă a nopții era tulburată doar de sunetul produs de bătaia alertă a celor două inimi îndrăgostite.

Cei din jurul nostru spuneau:,,Sunteți un cuplu frumos!”

— Vorbește cu fetele, mâine o să vorbim despre rezultatele muncii cu familia Vadim +Olga. Acum e târziu și plecăm acasa, zice Dorin.

Ne prezentăm mai devreme în auditoriul 242.

Nu mă luă somnul, mă gândeam la ceea ce am să vorbesc mâine.

— Bună dimineața, colegi! Așadar, la lecția trecută, noi am vorbit despre rolul pedagogului în societatea de astăzi.

— Care este rolul pedagogului și cum ați întrebuințat cunoștințele în practică?

Viorel: Pedagogul este o persoană de referință în realitate cu copiii sau tinerii în cadrul unei comunități educative. El trebuie să cunoască relațiile de specializare în domeniul psihologiei, pedagogiei, sociologiei, el trebuie să dezvolte capacitate practică de acțiune educativă. Totodată, el își asumă și rolul de complatare sau de substituire în familie.

Noi am lucrat cu familia Vadim + Olga și fetița Lena.

— Care sunt rezultatele?

Am dus tratative cu Alexandru Petrovici, un businessman. El a dat bani pentru operație. Și-a găsit donorul, pe Roma, feciorul lui.

Gheorghe. Noi am lucrat cu familia a doua: Alexandru Petrovici, Iana și copiii Roma și Alesea. A fost o situație murdară. Iana ca să nu-și piardă soțul, îl minte pe soț (cu bani), precum că DNK nu vorbește despre rudenia lui Roma cu Lena. Atunci se provoacă un scandal ce aduce la destrămarea familiei. Între Olga și Alexandru Petrovici se formeaza relații de dragoste. Totul se termină cu bine.

— Care a fost pricina acelor relații proaste?, întreabă Dorin.

— Nu a fost o dragoste adevărată.

Povestește Olga. De la început parcă mergea totul bine. Ne potriveam, așa ziceau colegii. Ne bucuram de tot ce aveam, ne bucuram de lucruri, ne regăseam în simplitatea lor. Seara ne plimbam cu fetița prin pădurea de alături. Rămâneam pentru a admira mult în fața naturii, ne opream pentru a admira verdele crud al copacilor, limpezimea lacului, culoarea vie a florilor, pentru a asculta murmurul izvorului și glasul păsărilor.

Într-o zi, timpul a încremenit, iar dragostea a,,asfințit”. Vadim a plecat din familie. Amanta lui, Iana, îl grăbea pe Vadim:

— Când o să te desparți de soție?! Trebuie să trăim alături.

Sufletul zvâcnea de durere, rana era adâncă.

— Facem concluzii, de ce?

Teama că rămâne Lena fără tată, dor, dezamăgire, toate se amestecau cu o viteză amenințătoare în mintea-mi,,bolnavă de iubire’”, de ce se schimbă comportamentul omului? De ce se rupe firul poveștii frumoase de dragoste?

— Da, accentua Dorin, soarele are cu siguranță aceeași strălucire, florile au același colorit, păsările cântă aceeași melodie, dar noi percepem cu totul diferit, descoperim lucruri noi. Iubirea e șireată, nici nu observi când cazi din nou în a ei plasă.

— Orice bătălie poate fi câștigată unde există dragoste, reluă Dorin. Noi suntem încă tineri fără experiență, ne trebuie mult timp să studiem, să nu ne înșele dragostea.

— Povestiți relatii din viața voastra de toate zilele. Cum ați proceda voi?

Tudor. Prietenul meu, Aurel, a făcut cunoștință la facultate cu o fetiță drăguță și plănuiseră să se căsătorească.

Cu câteva luni înainte, Tudor a suferit de un teribil accident de mașină, care l-a paralizat într-un scaun cu rotile și l-a transformat într-o legumă, fiind în imposibilitatea de a comunica, de a se mișca. Pusă față în față cu situația critică a iubitului ei, Larisa ar fi putut renunța la el, însă devotamentul și dragostea tinerei care nici nu împlinise 20 de ani a hotărât să-l ajute. Multe evenimente dureroase a întâmpinat biata fată, dar cu timpul, Tudor s-a vindecat și ei s-au căsătorit.

— Cum a procedat Larisa?

Aici vorbește dragostea adevărată.

— Știți voi oare ce înseamnă să fii iubit?

Vasilina. Cel mai minunat lucru ce i se poate întâmpla ființei umane. Dragostea poate fi rezolvarea tuturor problemelor, chiar poate fi un motiv întemeiat pentru a trăi, pentru a fi om.

— Din toate femeile trebuie să-ți alegi una pentru o viață întreagă.

— Cum trebuie să fie și cum să știi că anume aceasta este cea potrivită pentru tine? Eu aș vrea ca ea să fie, — zice Dorin, curajoasă, comunicativă, inteligentă, frumoasă, convingătoare, o creatură, să ai încredere în ea. Cu suflet bun ca pâinea, care nu ar deranja pe nimeni, care pur și simplu și-ar vedea de treburi, încercând să-și trăiască viața fără să distrugă pe cineva pentru a-și satisface nevoile și obiceiurile egoiste. Asta-i părerea mea.

— Dar cred că nu există așa femei ca aceasta fără părți negative.

— Am avut și eu un caz, — zice Petrea. Vocea ei mi-a atras atenția, simțeam cum ochii ei mari m-au urmărit. Ea avea un păr lung și buclat, iar pielea îi mai păstra bronzul verii, ochii ei erau de o ciudată nuanță de gri, migdalați și nespus de frumoși. Avea chipul unui îngeraș. Cu niște trăsături fine, simțeam că toate astea ascund ceva, dar stătea ceva în străfunduri. Era atât de uimitoare și amuzantă, mă făcea să amețesc. Am avut o întâlnire ciudată. Mi-a zâmbit drăgăstos, i-am întors zâmbetul. După o tăcere, mi-a vorbit și atunci… când furia mea ajunsese aproape de punctul maximal, am devenit mai dificil să mă concentrez asupra conversației.

— Care e specializarea ta specială?, mă întreabă ea.

— Educația generala, dar înclin spre contabilitate, răspund eu, observând cum ea se încrețise.

— Am inteles că ei îi trebuie mulți bani.

                                       * * *

Cursurile de dimineață au durat o veșnicie, nu aveam poftă să fug la cantină, dar trebuia să o întâlnesc pe Dorina acolo.

Mi-am aruncat privirea însoțită de o umbră de zâmbet. În acea zi, înregistrasem succes după succes. O zăresc pe Dorina ieșind de la cantină, privirile ni s-au întâlnit.

— Oricât aș studia pedagogia, nu e ceva care să-mi imtre în cap, se jelui Dorina, luându-l de mână pe Dorin.

— O să ne lămurim, am să te ajut s-o iubești. Ne vedem în auditoriu.

Dorina a deschis cartea la pagina corectă și ne-am apucat de lucru. Am trecut peste lucruri esențiale din acel capitol. I-am pus întrebări după întrebări. Ea mi-a răspuns corect și imediat.

— Ai câștigat o sărutare, se surâde.

— Nu mai glumi.

Despre lucrul nostru în afară de clasă au aflat unii profesori..

De astăzi, s-au aliniat la grupa noastră mulți studenți din alte grupe.

Clavdia Iacovlena ne-a lăudat și a zis că suntem buni de laudă.

În ziua următoare mă așez în cantina vis-a-vis cu Dorina, fără să mai stau pe gânduri. Ei, firesc și simplu, îi place să mă găsesc toată vremea în preajma ei, în afară de a fi nevoită să se împace cu ochii ieșiți din orbite a studenților și a profesorilor.

Îmi place de ea tot mai mult. Îmi venea din ce în ce mai greu să uit culoarea și forma ochilor. Dar ce piciorușe are!

Eu mă bucur de senzația aceea! A mă afla la cerul al șaptelea pe care o aveam ori de câte ori îmi zâmbea.

Am intrat amândoi în cantină, n-am văzut atâtea priviri holbate ca în trecut. De-acum, colegii se obișnuiau să ne vadă împreună în mod regulat.

Ea mi-a arătat un zâmbet vag de superioritate.

La dansuri, de exemplu, dădeam un spectacol și mă simțeam ațâțat de grația corpului ei. Ne învârteam așa de tare, părul ei îmi biciuia fața, dar eram așa de încordat și amorțit, încât nu observam nimic în jur. Am ridicat-o cu putere în sus, ea s-a desprins dându-și mâinile deasupra capului. Când am aruncat-o încă o dată în aer, întregul bar mi-a zâmbit.

— Fuuu, ce căldură, îmi curge apa pe față.

Mâinile îmi erau umede, îmi alunecau de fiecare dată când încercam s-o ating.

Ne-am făcut loc prin lumea adunată în jurul nostru și am ieșit pe verandă la aer curat. Era prea plăcută senzația când o țineam în brațe. Am sărutat-o pe păr, care era lipicios și mi-am sprijinit obrazul de fruntea ei. Am respirat adânc, închizând ochii pentru o secundă. Ea mi-a întins mâna și i-am sărutat-o, mângâindu-i vârfurile degetelor delicate.

— Fuuu… Gândul că aș putea rămâne singur cândva fără ea mă îmbolnăvea.

— Mâine, Viorica pregătește referat, tema încă n-o cunosc.

Încă din timp, trebuia și eu să pregătesc o temă cât mai interesantă. Mă învârteam în pat și nu puteam să mi-o aleg.

— Alo, îngerașul meu, bună dimineața! E Dorin, strigă la fereastră.

— Te ajung, îmi beau cafeaua.

— Ooo, azi Viorica s-a pregătit ca un adevărat pedagog cu experiență. Uite, pe tablă a afișat un placaj, compus de ea, se vede, a subliniat Viorica Popa.

“Dragostea-i o patimă fierbinte,

Ce sufletul încearcă s-o alinte.

Tema: Povestea de dragoste a reginei Egiptului.

Regina Egiptului, Cleopatra, era o femeie, mai degrabă comună. Nu era o frumusețe răpitoare, dar avea un șarm aparte care vrăjea orice bărbat din jurul ei. Un exemplu ilustru este Cezar, cu care s-a iubit până la moartea acestuia. Octavian al Doilea, iubit care a încercat s-o convingă în puterea ei, spunea că Senatul Roman socotea că regina Egiptului nu este decât o femeie ispititoare și lacomă de putere, care a făcut din Octavian o marionetă.

Al treilea iubit, Antonio, și-a declarat intenția de a divorța de sora lui Octavian și de a se căsători cu Cleopatra, dar Octavian le-a declarat război celor doi îndrăgostiți.

Povestea lui de dragoste s-a terminat tragic.

În bătălia de la Actium, în vestul Greciei, flota lui Octavian, Antonio și Cleopatrei au fost zdrobite. Cei doi îndrăgostiți au fugit în Egipt. Într-o ultimă luptă, Antonio a primit o veste falsă cum că iubita s-ar fi sinucis. Copleșit de durere, generalul roman s-a înjunghiat cu o sabie în abdomen. La auzul veștilor despre moartea lui Antonio, legenda spune că regina Cleopatra a primit un șarpe veninos în celulă, unde a fost întemnițată și ar fi lăsat să o muște la piept. Dar ca atare, nu se știa precis. Se fac cercetări.

Povestea de dragoste dintre Cleopatra și Antonio a inspirat numeroase filme.

Ei au murit pentru dragostea lor și au fost îngropați unul lângă altul în Egipt.

“Nu frumusețea ne face să iubim, ci iubirea ne face să vedem frumusețea”, zicea Lev Tolstoi.

— Foarte interesantă povestea de dragoste a conducătorilor de țări, declarând război în cinstea dragostei.

— Nina.

— Eu am pregătit povestea de dragoste a lui Napoleon și Jozefina, îmi dați voie?

— Da, povestește, Nina. Am auzit ceva de marea dragoste a lui Napoleon, dar amănunte nu cunoșteam.

Napoleon se îndrăgostise de Jozefina, o femeie în vârstă cu doi copii, înțeleaptă și cu o experiență mult mai mare în dragoste. Dar ea nu ar fi fost așa entuziasmată de acea unire de la început. Peste 2 zile, el pleacă la război în Italia, ea rămâne singură. Se povestește că ar fi avut o aventură cu un leitenant. Când veștile au ajuns la urechile lui Napoleon, dinamica relației și scrisorile către el au devenit formale. El o iubea mult și nu credea în vorbe false, dar totuși era gelos. Îi scria scrisori înflăcărate de iubire.

— Iubește-mă mai mult decât pe tine, mai mult decât pe viața ta.

Timpul trecea și Napoleon nu primea un moștenitor, cel pe care-l aștepta. Și în curând, divorțează. Napoleon se recăsătorește cu Maria-Luiza care-i dăruiește un fiu.

Dar fără Jozefina, cariera lui militară se afla în declin, viața lui se năruia, fiind apoi exilat pe insula Sf. Elena.

Ultimele cuvinte ale lui Napoleon au fost: „ Franța, armata, Jozefina.”

Jozefina a fost femeia pe care a iubit-o, indiferent de trecutul și reputația ei nefavorabilă.

“O mare durere să iubești, o mare nenorocire să scapi de această durere”, spunea I.L. Caragiale.

Numele lui Napoleon a fost pe buzele ei și în ziua morții. Servitoarea ei a afirmat că Jozefina, în vârstă de 51 de ani, a murit de dorul lui Napoleon.

Iubirea lor a fost afișată în scrisorile de dragoste.

Napoleon. “De când ne-am despărțit, am fost totdeauna trist și necăjit. Sunt fericit numai alături de tine. /îmi amintesc mereu de sărutările tale, lacrimile, gelozia naivă și încântătoare, farmecul unicei mele Jozefina. Ține permanent aprinsă o flacără strălucitoare și fierbinte, care-mi arde inima și simțurile. Cândva liber de orice griji, de toate problemele, voi putea petrece fiecare clipă alături de tine să-ți dovedesc că te iubesc.”

                                       * * *

“Credeam că te iubesc cu câteva zile în urmă, dar când te-am văzut azi, am simțit că te iubesc de 1000 de ori mai mult. Din prima clipă în care ne-am întâlnit, adorația mea a crescut zi de zi. Iubirea vine toată odată. Totul în natură evoluează în ritm diferit.”

                                       * * *

“Ah, mă rog ție să corectezi câteva dintre neajunsurile tale. Fii mai puțin frumoasă, mai puțin grațioasă, mai puțin tandră și în special, mai puțin bună; mai puțin de toate, nu fi geloasă, nu plânge, lacrimile tale mă înebunesc, îmi aprind sângele. Poți să fii sigură că nu mă gândesc decât la tine.”

                                       * * *

“Îngrijeste-ți sănătatea! Grăbește-te să te faci bine. Vino la mine, încât să-ți pot spune înainte de a muri. Am fost fericiți atât de multe zile.”

                                       * * *

Un milion de sărutări, Napoleon Bonaparte.

Însă, relația lor a fost agitată și umbrită de gelozie. Napoleon o acuza des că nu-l mai iubește și că nu-i scrie regulat. Scrisorile lui Napoleon variază de la dragostea pură până la ură și dispreț.

— Ce concluzii tragem de aici?

— Desigur, gelozia este o trăsătură de caracter proastă, trebuie să ai încredere în omul pe care îl iubești.

— Dragostea lui Napoleon față de Josefina ar fi un exemplu de mari simțuri omenești, dar mie mi se pare, zice Viorel, că el prea dictator era și în familie.

Dorina. 1. Sunt multe sfaturi, unul dintre ele este: “Iartă și uită. Într-o relație, mai ales în cazul în care-ți dorești o relație serioasă și echilibrată, stabilă și de lungă durată, este important să înveți să ierți. Nimeni nu este perfect în viață, cu toții facem greșeli. Este important să înveți să ierți greșelile minore și să treci cu vederea peste cele lipsite de însemnătate.

2 Vârsta nu contează. Trebuie să înțelegi că acestea sunt excepții de la regulă. Da, Josefina era mai în vârstă, dar ea era foarte înțeleaptă și cu experiență de căsătorie.

3 Căutați un partner care are aceleași interese și experiențe similare pentru a petrece cât mai mult timp împreună. Pentru o relație stabilă, este nevoie de compatibilitate care nu există atunci când cei doi îndrăgostiți sunt completamente opuși în măsura la care poate fi imposibil să se ajungă la un numitor comun.

4 Este nevoie de un partener care să fie cel mai bun prieten și pe care să-l cunoști foarte bine.

— Deci, viața este un destin, o soartă. Iar iubirea adevărată este cel mai frumos lucru care ți se poate întâmpla în viață. Foarte puține persoane sunt norocoase să-și întâlnească sufletul-pereche.

— Foarte multe perechi trăiesc și încheagă familii fără dragoste și aici se iscă diferite probleme.

— Cine mai dorește să vorbească?

— Mâine, referat pregătește Vasile. Fugim la cantină.

                                       * * *

Se zări de ziuă, n-aș vrea deloc să mă scol, așa-i călduț sub plapumă. Dar trebuie. Fac niște mișcări numite gimnastică. Îndată, aud glasul lui Dorin: “Alo,

îngeraș, ai făcut ochi?”, mă întreabă stând la gardul casei. Ți-ai băut cafeaua?

— Fug, fug.

În două minute am fost lângă el.

— Bună dimineața, prințesă adormită!

— Astăzi avem o zi grea. Ți-ai luat toate manualele?

Mă cuprinde ușor de talie și eu mă simt destul de tandră.

Vasile era de-acum gata de a începe referatul.

— Ion și Gheorghina erau căsătoriți de mai bine de 50 de ani. Ion avea vârsta de 80 de ani, iar ea 78. Deși erau în ultima etapă a vieții lor, dragostea lor părea atât de frumoasă și de tandră.

Doctorul i-a primit pentru prima dată atunci când Ion a adus-o pe Gheorghina într-un scaun cu rotile la spital pentru un control.

Prietenul meu doctor a văzut cât de apropiați erau acești oameni, cu o privire caldă plină de iubire, își zâmbeau. Ion era mândru să împingă scaunul cu rotile și să aibă grijă în timp ce Gheorghina arăta semne de mulțumire pe chipul ei. Avea încredere deplină în soțul ei. El o numea Gheorghina — floarea mea cea preferată.

Vedeți, nu numai cuplurile tinere pot răspândi parfumul iubirii.

— Chiar dacă Ion nu era un bărbat în floarea vârstei și anii adunați îi slăbiră trupul, el avea totuși o minte ageră și nu putea face niciun compromis pentru dragostea vieții sale. Amândoi băteau zeci de km până la spital în satul vecin.

— Am cheltuit toată pensia pe transport. Dar ne simțim cu adevărat norocoși, noi avusem șansa de a ne întâlni jumătatea, ne susținem reciproc, îi mulțumesc lui Ion că are grijă de mine.

— Aici a fost de la început până la sfârșit o iubire adevărată, zise Ana.

— Cum crezi tu, Gheorghe?, întreabă Dorin.

— Mă miră faptul, zău, uite ce se face acum în societate, familiile se destramă din cauza beției, femeile nu știu care-i tatăl copiilor. Andrei Malahov se ține numai de a constata faptele cu ajutorul DNK.

Ți-e mai mare rușinea să privești aceste ședințe.

— Așa că pedagogul are mult de muncă.

Am încheiat ședința, mai avem de studiat la 4 perechi.

— Ah, ce zi încărcată, am obosit complet.

                                        * * *

În câteva momente, am pus capul pe perna, ca un om istovit de un drum lung sau chinuit de amintiri dureroase.

M-am trezit la o ora târzie și mă gândesc ce planuri mai am pe ziua de astăzi.

— Somnoroaso, strigă Dorin din drum, parcă nici n-ai mai dormit aseara, el e mereu gata de muncă. Câtă energie are sufletul acesta? Mergem la facultate.

E ultimul curs și vezi că începem practica pedagogică.

De-acum sunt afișate temele.

Didactica-teoria procesului de învățământ.

Principiile didactice.

Metode și mijloace de învățământ.

Forme de organizare a procesului de învățământ.

Proiectarea didactică.

Raționalizarea și comunicarea didactică.

Principiile didactice. Sistemul lor.

Principiul însușirii conștiente a cunoștințelor

Principiul intuiției.

Principiul legării teoriei cu practica.

Norme sau reguli didactice.

Principiul însușirii conștiente și active a cunoștințelor.

Exerciții de reflecție.

“Nu este suficient numai să înțelegi, mai trebuie să înveți, să exprimi și să practici ceea ce ai înțeles.”

I Comenius

Viorel. “Și ca totul să ți se imprime mai ușor, trebuie apelat ori de câte ori este posibil, la simțuri… să fie unite auzul cu vederea și gustul, materia care trebuie învățată să nu fie doar expusă ca să pătrundă numai în urechi, ci ea trebuie prezentată și prin imagini, ca astfel reprezentarea să se imprime ochiului, urechii intelectului și memoriei...prin intuiția reală se începe învățarea și nu prin descrierea verbală a lucrurilor.”

I Comenius, Didactica Magna.

Dorin. Exprimați un punct de vedere față de afirmația de mai jos:

Ana. “Orice temă poate fi predată efectiv într-o formă intelectuală corectă, oricărui copil, la orice vârstă, cu precizarea că orice temă din programă poate fi prezentată în forme în care să se pună accent fie pe acțiuni obiectuale, fie pe imagini, fie pe mijloace verbale.” (Ierome Bruner).

I Comenius spunea:,,Talentul se dezvoltă prin exercițiu. Citind se învață cititul, scriind se învață scrisul, cântul se învață cântând. Fiecare limba se deprinde mai bine prin practică, lectura se deprinde mai bine prin auz decât prin regulă.” (I Comenius).

La ședința următoare vom studia “Lecțiile de probă și analiza lor”, ne anunță Dorin.

— Fuu, ce știință încurcată e și pedagogia, dar didactica este încă mai plictisitoare, și de ce mi-am ales pedagogia?

— Da, într-adevăr Vasilina, gândește-te până nu-i prea târziu.

— Nu mă necajiți! Și totuși, eu iubesc pedagogia din ce în ce mai tare.

Și ridică capul sus, recitind un vers:

Acesta ți-e harul, aceasta ți-i chemarea,

Să sapi în adâncimi, să dai de izvoare,

Ți-am dăruit tot universul,

Dar nu aveam așa putere

Și îți dedicam doar versul

Căci e și asta o avere.

— Bravo, frumos.

— Oare și mie ca pedagog elevii mi-or dărui flori și poezii?, întreabă Vasilina.

— Da, nu te răzgândi să fii pedagog, ai răbdare!

Vasilinei îi era cumva rușine de Dorin, necătind că-i ținea strâns mâna lui Gheorghe.

Noi facem repetiție mai departe.,,De ziua profesorului”, profesorii sunt invitați la intrare cu tradiționala “Pâine și sare”. Când se vor așeza, vor primi câte o felicitare. Ana, felicitările sunt gata?

— Da, desigur, sunt foarte frumoase.

Scena e amenajată conform specificului sărbătorii. Pe parcursul sărbătorii, se va derula un film scurt despre profesori.

Am ales o melodie frumoasă “Dragi învățători”. (Oprea Eugen)

Dorin: Se macină timpul, adunând imaginea anilor în istorie. Rup o floare din grădina veșniciei și o aplec la locul așteptărilor, o scald la lumina soarelui și d-ta, domnule profesor, în această zi de sărbătoare și pe parcursul anului de învățământ, să fii luminat de zâmbete și respectul copiilor pe care-i educi.”

Dorina: Bună ziua, scumpi profesori cu har divin și răbdare cerească. Cuvântul îl are directoarea școlii…

Nina: „ Truda ta să-ți răsplătesc

Cu a soarelui sclipire

Din frunza toamnei să-ți doinesc

Un cânt de fericire.”

Corul cântă „ Flori pentru profesori”

O rugăm pe Nina să ne povesteasca cum stă situația cu buchetele de flori pentru profesori.

Prin albul imaculat al petalelor de crizanteme, prin aurul frunzelor, prin sufletul blajin al soarelui, însăși toamna vă trimite mesaje de felicitare.

Irina: “Iubiți învățători”. Poezie.

Bogdan: Un profesor are nevoie să știe, să creeze și să mențină un cadru specific de educație. Profesorul stabilește niște reguli, dar el este primul care le respectă. El trebuie să aibă capacitatea de a trezi și de a menține interesele copiilor. Un profesor are capacitatea de cercetare. Copiii trebuie să aiba stimă față de profesor.

Irina: Ți-aș da cântecele noastre

Și toate zările albastre

Mult optimism în anul ce vine

onoarea-n ziua cea de mâine.

E ultimul an de studiu și noi alcătuim un scenariu de mulțumire dedicat pedagogilor.

Răspunzători — Dorin și Dorina.

Subiectul: „ De ziua ta, profesor drag.”

Pe tablă este scris: “Acesta ți-e harul, aceasta ți-e chemarea, iubite profesor”.

Profesorii sunt întâmpinați la intrare cu tradiționala „ Pâine și sare”. Când se vor așeza, vor primi câte o felicitare. Scena e aranjată conform specificului sărbătorii. Pe parcursul activității, se va derula un film de scurtă durată.

Melodie: “Iubiți învățători”.

Ana: Ați semănat un lan de lumină în fiecare persoană. Cu plecăciune vă oferim poezia „ Noi vă numim eroi”.

Ce inimă mare trebuie să ai ca zi de zi s-o împarți tuturor. Și ce suflet bogat și răbdător!

Melodie: „ Anii mei frumoși de școală”.

În armonia dansului frunzelor de toamnă, cu nostalgie, dragoste și respect, ne amintim de cei ce ne călăuzesc în procesul educațional.

Dorin: “Generațiile se pierd, iar timpul necruțător își lasă amprenta pe chipul celor ce au nobila misiune de a trece prin viață, formând caractere. Profesorul educă copiii, adunând picătură cu picătură, nectarul de pe ramura adevărului și frumosului. Cizelează fiecare nod din noi și ne șlefuiește caracterul, pentru ca peste ani să putem merge prin viață cu capul sus și cu demnitate curată.

Fie ca neodihna, truda și sacrificiul să vi se răsplătească din plin astăzi și în fiecare zi a vieții dumneavoastră.

Mulțumim pentru că existați, scumpi învățători!

Melodie: “De ziua ta”

E miez de noapte, dorm copiii în pace,

Un bec mai luminează undeva,

Tu cauți gânduri spre a rezolva

,,La lectia de mâine ce voi face?”

Atunci în minte, învăluiră toate,

de pe la dascăli, din biblioteci,

materia din carte cum s-o legi,

Ce-ți pare multe și prea complicate…

Vorbești în gând, te contrazici mereu,

Adaugi, scazi ori cizelezi cuvântul

Te chinui și cu ora, și cu gândul, dar fac acum ce se cuvine eu?

A doua zi în zori ești obișnuit, da-n gând vezi clasa care te așteaptă.

Și cauți întrebarea mai deșteaptă pentru elevul cel mai răsărit.

Formăm scena. În bănci stau elevii.

În drum spre școală, oamenii ce-i vezi își deapănă probleme personale, tu răscolești problemele școlare. Ce-i asta? Dar tu cum crezi?

Se înmână buchete de flori profesorilor și se recită:

Buchetul meu de flori e prea puțin

Chiar și pământul să ți-l dau

Ca să mă închin, îți luminează calea, viața ta o, dulce amară, dar frumoasă stea.

Destinși semănători de lumină, onorați dascăli! Vă aducem un curcubeu de crizanteme cu ocazia zilei profesorului și vă urăm realizări frumoase pe cel mai important ogor al neamului — suflet de copil.

Cântec: “Anii de școală”

Ca de obicei, dimineața deschid computerul și, pe 5 octombrie, de ziua Educației, se sărbătorește la nivel internațional,,Ziua profesorului”. Ah, uitasem cu totul, au trecut mulți ani…

Pe Facebook găsesc urări și felicitări, consacrate mie de la foștii mei elevi...Nu m-au uitat, îmi pare bine.

,,Dragă Vera Ivanovna, aceasta este ziua în care tradițional vă adresăm cele mai sincere urări de bine, de sănătate și împlinire. Dumneavoastră sunteți aceea cu care, fiecare dintre noi a început lecția vieții. La mulți ani de Ziua Profesorului!

Cuvinte de mulțumire pentru munca imensă și răbdarea pe care o depuneți în educația noastră. În spatele unui om bogat sau sărac, celebru sau nu, se află un dascăl, iar primul dascăl este cel care ne sculptează caracterul.

Vă dorim să purtați și în continuare cu cinste și demnitate onorificul titlu de semănător al cunoștințelor. Să aveți parte de toată căldura omenirii. Aici multe felicitări de la elevi din alte țări. Din Italia: Zina – “Cu ocazia sărbătorii Ziua profesorului, vă aduc în dar cele mai sincere felicitări și urări de bine. Să fiți sănătoasă, la mulți ani!”

Vasile:,,Sunteți promoterul bunătății, demnității omenești și cel mai bun prieten al elevilor și părinților. Astăzi, profesorul se află în centrul vieții sociale. Talentul și măiestria dumneavoastră ajunge la inimile elevilor. Anume de profesori depinde cum va arăta societatea noastră în viitor.

Lena:,,Scumpa mea învățătoare

Un portret cu chip de soare,

este unul ce ne învață

cum să reușim în viață.

Ea e pentru noi o mamă ce zâmbește zi de zi

și o zâna din povești pentru noi a fost și este.

Anii vin și se duc, prefăcându-se în șir de cocoare

Revărsând melodia de-a lungul întregului zbor

Ce cuvinte să-ți spun, dragă – nvățătoare?

Ce covor să-ți aștern pe cărarea ursită de dor?

Din caietele mele crescuta-ți-au firele albe,

Din a mele năzbâtii mâhnitele slove răsar

Unde sunt pe pământ sclipitoarele salbe

Să le porți d-ta, dăruite de ai tăi școlari.

Viorel: În ochii tăi cei limpezi, stropiți de dor de carte

Stimat de mine-n veacuri, învățător vei fi

Izvor de înțelepciune, o lume ne desparte,

Dar dragostea de tine în veci nu va muri.

Ionel: O! scump învățător, o lume-ntreagă te compară, cu anotimp de primăvară, cu zorii zilelor senine cu prețul vietii, pretul pâinii. Cu o magistrală între soare, cu cheia tainelor din mare, cu ochii călduroși de mama și gustul mustului de poamă. Căci tu, inima îți bate, aprinzi în oameni dor de carte, din acest an nu te-oi vedea, rămâi, rămâi cu bine, mi-oi aminti în calea mea de tine.

Gheorghe: E toamnă și frunzele își dansează valul înstrăinării, impunând atmosfera de melancolie și vestind că încă o generație este în trecere.

Deschid o scrisoare din Italia, îmi scrie Petrică, cel cu care mă luptam să învețe ce este substantivul.

— Cum s-arăți corect ți-arată, doamna profesoară

Anunțară să alcătuiești până când îmbătrânești. Ce-i acela substantiv, n-am știut, nici n-am să știu, dar cunosc ce-i predicat, să vă spun, cam l-am uitat.

Matematica e grea, nu înțeleg nimic din ea,

Cum încep a rezolva, mă apucă inima.

Ce mă fac, ce mă fac? Matematicii nu-i plac

Parcă ea îmi place mie, ba deloc, i-o nebunie,

X și Y să-i găsesc, dar nici cum nu-i potrivesc

Ochii, capul, tot mă doare, când îmi dau de studiat

Câte două teme odată la biologie am căpătat

La chimie am venit, tema nu am pregătit, dar

de la o săptămână, cartea nu se dă la mână.

Dorin: “Cu asta încheiem ședința. Pentru ședința următoare, fiecare dintre voi își pregătește povestea sa de dragoste. Aceasta va fi o tema în afara clasei după romanele citite de voi sau din propria sa experiență. Lucrarea o gândiți, o scrieți fără greșeli gramaticale. Pe curând!”

Dorin îmi ține strâns mâna, îngândurat, se vede că este obosit.

Soarele se lăsă peste zări. Încetul cu încetul, se înserează și stelele izvorăsc pe al cerului arcuri mărețe. Îmi ridic ochii și privesc fața cea blândă a lunii; ea trecea frumoasă, clară pe cerul limpede. E miez de noapte, pustiul tace, numai ochii mei sunt vii. Mă gândeam la tema “Povestea mea de dragoste”.

Apoi, strângând ochii silit și tare, n-am mai văzut nimic. Văd un vis frumos, păsarile îmi ciripesc la fereastră, da, dar trebuie să mă scol. E o dimineață de primăvară, soarele se ridică încet su seninătatea adâncă a cerului, florile se trezesc proaspete după somnul lung al nopții. Îndată, aud glasul lui Dorin: Bună dimineața, frumoasa mea adormită!

Intrăm în auditoriu, păreau colegii mei cam somnoroși. Ei, cine a pregătit povestea sa de dragoste?

Toți tac.

Așadar, încep eu să vă povestesc până voi vă mai veniți în fire. Povestea mea n-am descris-o fiindcă o știu pe de rost.

— Povestea mea de dragoste a început de la o petală de trandafir. Dis de dimineață, plecând la facultate, adia un vântișor de primăvară, fluturând de undeva ca o pasăre, se așează pe palma mea o petală de trandafir rosu. Ce proaspătă ești, de unde te-ai luat? O aduc cu atenție și o așez pe banca locului Dorinei.

— Vai?! Ce petală drăguță!

Compunerea pe care am scris-o astăzi la literatura rusă am numit-o: “O petală de trandafir”.

Acea petală de trandafir a fost acea scânteie care a fost să se aprindă într-o flacără, ce avea să mistuie totul în jur să se transforme într-o mare iubire.

Dragostea noastră era ca o vrajă în calea fericirii. Iată trandafirul, învăluit în legende și mister, catifelat și ondulat în vechi cu un parfum îmbătător, a fascinat cu farmecul său toată lumea. Simbol al iubirii, sursă de inspirație pentru artiști, utilizat ca ingredient în vechile ritualuri magice, leac de sănătate și izvor de frumusețe, trandafirul este cea mai cunoscută floare și, probabil, cea mai iubită care a înflăcărat întotdeauna imaginația oamenilor.

Au urmat zile de poveste.

— Ce semnifică un trandafir roșu?

— Trandafirul roșu reprezintă cel mai puternic simbol al iubirii. În “limbajul florilor”, un trandafir roșu înseamnă „ Dragoste”.

Bobocul trandafirului roșu înseamnă admirația purității și frumuseții celui care-l primește. Trandafirul roșu înflorit vibrant transmite dragostea pasională și este cea mai gingașă modalitate de a spune “Te iubesc”. În vremurile de demult, trandafirul roșu a fost adesea folosit ca un simbol al puterii, curajului și vitejiei. El simbolizează feminitatea, rafinamentul, transmite grația și admirația, aduce zâmbetul pe față, un dar de foc plin de încântare. Trandafirii roșii sunt cele mai populare flori. Trandafirul roșu este cel mai căutat, fiind unanim recunoscut drept regina tuturor florilor, iar prin culorile sale ne putem deschide cu adevărat inima. El reprezintă floarea națională a SUA.

Căutat de poeți și de muzicieni, trandafirul roșu a rămas cel mai delicat simbol al iubirii și o șansă inepuizibilă de inspirație.

După scriitorul Zaharia Bârsan, trandafirul roșu s-a născut din dragostea și sacrificiul extrem ale unui tânăr care, noaptea uda trandafirul cu lacrimile sale ca să poată simți durerea spinilor, iar el i-a oferit iubitei un trandafir colorat cu sângele lui.

Mihai Eminescu afirma că poezia este trandafirul ce crește în potirul de aur — sufletul frumos.

Richard Strauss i-a dedicat opera,,Cavalerul rozelor”.

Trandafirul roșu este asociat cu sângele pierdut de Hristos răstignit pe cruce și cu Sf. Graal — vasul în care Iosif ar fi strâns acel sânge.

Mircea Eliade spunea că viața omenească trebuie să se mistuie cu totul ca să se epuizeze toate posibilitățile de creație sau de manifestare. Chiar curmată brusc printr-o moarte violentă, ea caută să continue sub forme esențiale-focul, apa, de plantă, de floare, de fruct.

Aristotel vedea floarea trandafirului cu 5 petale, măceșul cu cele 5 elemente: focul, apa, pământul, aerul și lemnul.

După ce Dorin a terminat povestea lui de dragoste, toți s-au înviorat.

— Frumoasă poveste de dragoste, dar cum s-a terminat?

— Povestea mea de dragoste nu s-a terminat, ea se prelungește, aș vrea ca toată viața să povestesc despre ea.

— Cine mai dorește să povestească?

Toți au ridicat mainile, numai Vasilina stătea bosumflată.

— Hai Gheorghe, povestește tu.

Gheorghe era un băiat rușinos, se îndrăgostise de Vasilina, dar nu prea înțelegea ce se petrecea în sufletul ei. La ultima întâlnire, ea nu a venit. După ultima clipă de așteptare și de zbucium, Gheorghe își pierduse mințile din pricina emoției covârșitoare. Fiecare bătaie a orgoliului fatal îi răsuna în piept și o simțea ca pe o zvâcnire. Iată cu întârziere, dar totuși a sosit.

— Iarta-mă, Gheorghiță, că am întârziat.

El întinse mâna și o prinse pe a ei. Ea o retrase imediat.

Răceala mâinii îl izbise. Nu știa ce să zică.

Eu sunt puțin bolnavă, dar aerul curat îmi face bine. Cuvintele ei pecetluiră fericirea lui Gheorghe, ea totuși a avut o pricină oarecare. El se temea ca nu cumva Vasilina, obosită de vântul rece care se stârnise înaintea furtunii, va vrea să plece acasă și simțea că ar fi peste puterile lui să-i spuna cea mai neînsemnată vorbă.

— Eram fericiți, începe Gheorghe. Orele petrecute sub teiul din grădină erau minunate, dar începuse furtuna. Am cuprins-o ușor și ascultam fermecata adiere a vântului din frunzișul des al teiului și ropotul rarelor picături de ploaie, care începu să cadă.

— Tu ești un bun băiat, mie îmi place de tine, zicea Vasilina neîncredințată în cuvintele sale. Dar nu știu dacă asta este iubirea care –mi cere inima.

— El îmi este eroul principal în viață, o să mă deprind cu el. Ea, furată de fericirea de a fi iubită, nu-și făcu nicio mustrare pentru că în răsfundul inimii stă Dorin.

Gheorghe era atât de adâncit, atât de preocupat, încât nu-și putu concentra atenția la vorbele Vasilinei.

Se uită cu o privire ciudată la ea și căută să rămână singur cu ea, grăbind pasul… peste un ceas de plimbare prin pădurea cu tei, oboseala și mila față de sine însuși îi umplură inima de duioșie.

A doua zi, întâlnind-o pe Vasilina în bună dispoziție, îi luă mâna, i-o sărută ca un gentleman cu mai multă sinceritate decât oricând.

În grădină, mai apoi, pe când se plimba gânditor, cu un zâmbet amar se ivi pe buze, o sărută gingaș, acum i se potoli mâhnirea, oarecum suferința care-l mistuia, parcă ar fi dat iar dovadă de slăbiciune.

— Doar eu o iubesc și asta – i tot.

Cuvintele acestea făceau ca întreaga lui situație să-i apară în cele mai frumoase culori și-i mai liniștiră puțin frământarea, se simți cu sufletul înseninat.

— Cu timpul, o să fie totul bine, își zicea in sine. Se simți mișcat de încântătoarea frumusețe a codrului prin mijlocul căruia trecea.

Cerul acoperit de nori, purtați de un vânt fierbinte, părea că vestește apropierea unei furtuni. Cei doi îndrăgostiți, Vasilina și Gheorghe, se plimbară până târziu. Ei se bucurau de vremea zbuciumată care, pentru unele suflete gingașe, pare că mărește plăcerea de a iubi.

— Plecăm cu fugă, cred că vine o ploaie, uite ce nori negri se lasă. Luându-se de mână, ei fug spre casă.

— Pe curând, drăguțo!

— Pe curând.

Se zori de ziuă. M-am trezit indispusă, dormisem prost, dar m-am foit în pat pe o parte și pe alta.

— Bună dimineața, răspunse ea căscând o gură ce părea că-l înghite.

Brusc, i-a apărut o idee ce voia să i-o comunice, dar ea și-a schimbat traiectoria, întorcându-se cu spatele.

— Nu-mi pasă de ideile tale, își zise în sine.

N-avea dispoziție bună dis de dimineață. Respirația i s-a tăiat brusc pentru câteva secunde.

Mi-am luat câteva minute de gândire înainte de a deschide gura și să-i răspund ceva ce s-ar putea ca apoi să regret. Îl uram pe Gheorghe, dar deodată mi s-a făcut dor de dragoste, bucurie, lumină, speranță, căldură, îmbrățișări, sărutări tandre, o carte binevoită înainte de somn, oameni dragi, o melodie de dragoste, un dans cu persoana iubită, de o călătorie spre nicăieri și de tot ce am pierdut pe parcursul ultimilor 3 ani. Îmi era dor să trăiesc, dar refuzam să admit acest lucru cu Gheorghe. Numai ce-l văd pe Gheorghe lângă mine, ceva îmi povestește.

— Ce naiba caută aici?! Eu m-am prefăcut că nu-mi pasă de discuția lui, făcusem tot posibilul să-l evit cu privirea, m-a plictisit complet. Nu ne-am vorbit, nici nu ne-am întâlnit privirile cât timp am străbătut strada. Cred că și el se simțea incomod. Gândul meu îmi zbura la Dorin.

Mergeam alături, dar privirile mele erau ciudate, eram zăpăcită. Prezența mea în acea stare îl făcu pe Gheorghe să se gândească. El observa că bucuria ei de altădată se prefăcu într-o groaznică tristețe de parcă purta o piatră uriașă pe piept. Ce să fac?!, și-a adus aminte de lucrarea lui Cernîșevski “Ce-i de făcut?”. Doar o iubesc...Cu greu în suflet au trecut orele de dimineață.

— Mi se pare că urăsc pedagogia.

Plec în pădurea de tei, acolo îmi găsesc liniștea.

Bucăți uriașe de stâncă se prăvăliră odinioară în pădure unde se întâlneau de obicei Gheorghe cu Vasilina.

Fragii se înălțau aproape la fel de sus ca și stâncile a căror umbră dădea o răcoare plăcută la câțiva pași de locurile unde dogorea soarele, aici n-ar fi fost îngăduit să poposești. El se odihni puțin la umbra copacilor. Aerul curat îl însenina, ba chiar îi înveseli sufletul. Nu se întâlnira 3 zile și acestea păreau luni întregi.

Intrând în găadină în seara aceea, el era dispus să se ocupe de gândurile lui încâlcite.

Și, uite, că ea îl aștepta la locul lor de întâlniri. El se așează lângă ea.

— Îmi place să respir aer curat la umbra teilor bătrâni ce ne țin tainele dragostei noastre, începe el.

— Așa mi se făcu dor de tine, tu nu m-ai căutat, drăguțo!

— Ai ceva pe suflet, pot să te ajut? Îmi mărturisești gândurile rele ce te frământă?

— Hai să vorbim deschis, cumva aș zice, fără tine nu pot trăi, dar din alt punct de vedere, nu știu cum să te iubesc, înțelegi?

El îi atinse ușor mâna, o netezi și se uită adânc în ochii ei blânzi.

Din clipa aceea, liniștea atât de puțin potrivită firii lui Gheorghe se spulberă și dori din toată inima ca Vasilina să-l iubească așa cum Dorin o iubește pe Dorina.

— De ziua pedagogului, ai văzut ce braț de trandafiri i-a dăruit Dorinei, dar tu nu mi-ai dăruit nicio floare de câmp.

— Atât sunt de stângaci, fără niciun pic de fantezie, zău, mă poți ierta?

Ea lăsă capul în pământ, rupând cu dinții o frunzuliță de iarbă.

— Tu observi tot ce face Dorin?!

— Da, observ… Când ei nu vin împreună, atunci Dorin îi trimite prin cineva ziarul de dimineață și ea, desfăcându-l, vede un buchețel atât de mic de flori de câmp. Tu le calci în picioare mergând la facultate. Ele sunt mici, dar atât de drăgălașe! Și nu trebuie să le cumperi, ele te întâmpină dimineața și tț-ar zice:,,Uite ce frumoasă sunt, iar tu nu mă observi că eu înfloresc sub călcâiul vostru, nepăsători de frumusețe!”.

Curând, se făcu întuneric beznă. Fiindcă era întuneric, el îndrăzni să-și puie mâna lângă frumosul braț pe care rochia îl lăsă gol.

Tulburat, nemaiștiind ce face, își apropie fața de brațul acela frumos și îndrăzni să-și lipească buzele de ea și o acoperi cu sărutări pătimașe. Ea se retrase brusc, dar nu continuă nicio mustrare.

— Te-ai făcut mai isteț, îmi place! Iubesc oare?.. n-am simțit niciodată nebunia asta întunecata care mă face să nu-mi pot dezlipi gândul de la Gheorghe.

— Rătăcirea îmi va fi trecătoare. Nici urmă de fățărnicie nu – mi pătase curățenia sufletului meu naiv, rătăcit de o patimă nemaiîncercată până atunci.

Un fior de virtute o înfricoșă, o zbuciumă când Gheorghe se ivi regulat în grădina de sub teiul bătrân.

Orele treceau plictisitor, nu îi mai era de pedagogie sau de pedagogul susținător..

Gheorghe se prezentă la locul lor de iubire pe neașteptate. Ah, îi auzi glasul și în aceeași clipă îl văzu, așezându-se lângă ea cu un buchețel de flori de câmp și cu o sărutare pe obraz.

Inima îi fu răpită de o încântătoare fericire de sărutările pătimașe, așa cum nu mai simțise niciodată că el, Gheorghe, poate iubi și pe o altă femeie. Nu, nu!

Curând, Gheorghe nu i se mai păru vinovat. Faptul că străpungătoarea durere iscată de bănuieli încetase. Pentru prima dată în viață, Gheorghe era stăpân pe puterea frumuseții. Strângând încetișor brațul ei, ascultă freamătul frunzelor de tei care foșneau la adierea vântului în noapte.

Vasilina nu putu închide ochii toată noaptea. I se păru că până atunci nu trăise. Nu putea înceta să se gândească la fericirea de a-l simți pe Gheorghe care-i acoperea mâna cu sărutări înflăcărate.

Sufletul i se rătăci în ținuturi necunoscute. Ea se razemă de brațul lui atât de aproape, încât obrajii ei atingeau gâtul lui.

O poveste de dragoste

E apus de soare. Dorin și Dorina stau sub stejarul bătrân din grădină.

— Când apune soarele, respiri parfumul livezilor, privești cerul înstelat, ți se pare că anumite locuri de pe pământ sunt menite să-ți dea fericire.

— Uite cum sclipesc stelele printre crenguțele de iasomie desfrunzite!

— Apoi ascultă cum râul din spatele nostru curge liniștit.

— Din când în când, se aud trosniturile stufului uscat de pe malul râușorului.

Răcoarea nopții îi făcea să se strângă în brațe mai tare; suspinele buzelor li se păreau mai puternice și în mijlocul tăcerii se auzeau cuvintele dulci, șoptite, care cădeau în sufletul lor cu sonorități cristaline, vorbind despre vocile naturii.

Cuvintele dulci ale lui Dorin o făceau să plângă, sa râdă, dezmierdările fierbinți o înnebuneau.

— Câteodată, sfâșiat de furia dragostei, așa mi-i dor să te văd, să te strâng în brațe, să te dezmierd ca pe un copil drăgălaș.

— Aș vrea să se continue studiile veșnic, să nu ne despărțim de acea bancă unde tu ai scris Dorin + a = Dorina.

— Hai, bietul meu îngeraș, ai răbdare, curaj! Noi nu ne vom despărți niciodată.

— Da, eu m-am prefacut în copilul cu capul în pernă, nu mă-nchipui ce mă fac fără tine.

— De ce – ți faci griji așa devreme? O dragoste ca a noastră ar trebui mărturisită în fața lui Dumnezeu.

— Că bine zici.

— Să mergem, e târziu și se face întuneric!

Ochii ei plini de lacrimi scânteiau ca niște flăcări sub apă. Pieptul pâlpâia repede.

— Îmi pierdusem capul.

Ea n-a fost niciodată mai frumoasă ca acum, avea acea nespusă frumusețe pe care o dă numai bucuria, entuziasmul, succesul. Ploapele – i păreau croite anume pentru prelungirile priviri drăgăstoase.

— Hai să ne lăsăm în voia gândurilor, să visăm la un viitor.

— Cum?

— Ca să nu ne despărțim niciodată, va trebui să trăim pe o insulă departe, departe. Numai noi doi. Eu, tu și dragostea.

Acolo ne vom opri să ne trăim viața, vom locui într-o căsuță joasă de la țară, la umbra unui palmier, în fundul unui golf, pe malul mării, departe de societatea aceasta stricată. O să ne plimbăm într-o gondolă, o să ne legănăm într-un hamac, vom duce o viață ușoară și largă, caldă și înstelată ca nopțile blânde. Și o să cântăm:,,Căsuța noastră, cuibușor de nebunii, te așteaptă ca să vii, căsuța noastră unde-ntâi ne-am sărutat, plânge dorul neîncetat.”

— Iară plânge, nu-mi place cuvântul acesta. Când văd lacrimile tale, mi se rupe inima.

— Ce bogată fantezie!!!

— Mâine anunțăm dansuri, vrei să dansăm frumos?

— Sigur că vreau, mă mai întrebi?

El pleacă ținându-mă strâns de mână, parca-r vrea să merg cu dânsul.

Eu mă așez pe pervazul ferestrei, să-l vad cum pleacă elegant, țanțoș ca un cocoș de rasă superioară.

Șed între două ghivece cu mușcate, rup cu dinții câte o bucățică din petală și o suflu către el, iar acesta, zburând, plutind, învârtindu-se în aer, se vede în depărtare ca o păsărică mică din ogor.

Știi un cântec: Păsărică mică, mică din ogor,

Nu-mi cânta așa de jale,

Nu-mi cânta să mor!

La poalele copacilor înalți, prin iarbă cântau greierii; când ei tăceau, o liniște adâncă se lăsă în preajmă. Priveliștea se desfășură limpede, până departe de sat. Privirea mea urmărea fără voie pasărea de pradă. Mișcările ei liniștite mă uimeau.

Numai după ora 12 de noapte am putut adormi, a fost un somn neliniștit cu vise diferite pe care nu le pot descifra.

— Bună dimineața, îngerașul meu, aud glasul frumos al lui Dorin. Fuga la facultate.

Lecțiile au trecut monoton, plictisitor, unii studenți, desigur, nu se săturau de somn și căscau la lecții de-a binelea.

— Astăzi, la ora 18:00, vor avea loc dansuri. Vă poftim la dansuri.

Dorina își pregătise o așa coafură că nici nu o cunoșteam.

Nu îndrăznea nimeni să-i atingă părul. Șuvițele ridicate într-un coc în creștet, prinse de nenumărate agrafe și de un pieptene încrustat cu perle din propria experiență. Așa, ca o zeiță voia să apară în fața eroului său, Dorin. Privirea lui încă zăbovea asupra ei, dar ea încă nu-i putea descifra expresia. Îndată se apropie de eroina lui de astă seară, se înclină, făcu un frumos semn. Dorina se întoarse spre el și-i zâmbește drăgăstos.

El, elegant, într-o haină neagră de seară, cu o cămașă albă impecabilă, cu eșarfă și cu pantaloni negri, totul la el, de la lățimea umerilor până la lungimea picioarelor, părea perfect proporțional cu statura. Părul negru ca pana corbului, mai degrabă lung, cu o tunsoare la modă, deranjată de câteva șuvițe rebele. Ea încearcă să-i studieze trăsăturile. Inima îi bătea tot mai puternic. Ea își ridică privirea spre fața lui, nerăbdătoare să-l privească atât de drăguț ca nimeni din sala. Ea, captivată, înrobită de o pereche de ochi mari cu pleoape grele vopsite cu tuș negru.

Acei ochi frumoși îl ademeneau mereu ca zâna aceea din povești.

Abia mai putând să respire, îl salută politicos. Atenția tuturor era ațintită asupra perechilor, care se învârteau în centrul salonului.

Desigur că perechea cea mai elegantă era Dorin și Dorina. Undeva, într-un ungher de sală, se așeza mama lui Dorin, care venise să-l viziteze, dar mai bine ar sta și l-ar admira pe Dorin cu frumoasa fată din povești. Ce mândră era! Ea nu voia să fie văzută în felul ca să-l admire pe Dorin. Cât de frumos dansează!

În sfârșit, Dorin o zărise:,,Mama!!!”

Sărutări, îmbrățișări, veselie.

— Uite mamă, aceasta este Dorina, îți place, e foarte drăguță.

Mama o sărută pe obraz gingaș și se vede că fata i-a plăcut de la prima vedere.

— Ți-am adus ceva de mâncare. O servești și pe Dorina. Dorina, ce nume apropiat!

— Eu așa am numit-o, îi șoptește la ureche. Pe banca unde stăm de 3 ani, eu am scris: Dorin + A = Dorina.

Nu se așează nimeni în banca noastră, toți știu de asta.

— Ești fermecător, Dorinelul mamei.

Ne ducem la cămin pentru că eu plec acasă. Dorin o sărută pe mama călduros și ne-am despărțit. Noi ne întoarcem în sala de dans.

Uite că au venit și Vasilina cu Gheorghe, păreau prietenoși. Gheorghe era îmbrăcat frumos și delicat.

— Nu era vorba doar de chipul de o frumusețe aspră încadrat de o coamă neagră de păr, nici de liniile dure ale obrajilor sau de ochii lui fascinați și de buzele de care nu-și putea desprinde privirea, era vorba de întreaga lui ființă — chipul, trupul perfect proporțional, picioarele lungi ale unui bărbat ce călărea adesea, umerii aproape imposibil de lați, pieptul lat și mușchii prominenți ai brațelor. Mâinile erau mari, cu degete puternice. În ochii lui Vasilina, zărea mici raze aurii care jucau în jurul pupilelor aurii și simțea parfumul care-i lustra părul. Dansau un vals și corpul ei răspândea același parfum de lamâie.

În sfârșit, dansurile s-au terminat, perechile de tineri se îndreptau spre cămin.

— A fost foarte vesel, mi-a plăcut, zise Dorina, cuprinzându-l de talie pe Dorin.

— Uite, și mamei i-a plăcut. Cândva în tinerețe, și ea dansa foarte frumos.

— Ne culcăm mai devreme, mâine avem mult de studiat, mai ales că trebuie să ascultăm celelalte povești de dragoste.

După așa gălăgie, muzică, discuții, nu este așa ușor să adormi. M-am învârtit și m-am sucit în pat…

— Alo, prințesă, te-ai sculat? Plecăm la facultate.

E greu încă să te concentrezi… În cămin, până târziu se auzeau zgomote, cântece, strigăte…

Azi, Vasile a început povestirea sa.

— Astăzi, eu vă citesc povestea mea de dragoste, cam fâstâcit începe Vasile.

— Era un sfârșit de toamnă de o frumusețe argintie. Unii copaci erau încă verzi, alții țineau încă frunzele, iar ele se arătau încă gălbui, unele frunzișuri erau roșii sângerați. Admiram natura; cerul era senin, simțeam o liniște melancolică. Nu mă pricepeam cum să fac cunoștință cu ea.

Mi-e cu neputință să notez toate încercările prin care am trecut, haosul de gânduri pe care le-am confruntat părea să fie un vis.

Dacă adunam toată suferința din trecut, care semăna cu starea unui bolnav istovit de procedeele unei prelungi operații fără anestezie, era ca un doliu adânc și dureros.

Căutam să mă gândesc la altceva, goneam gândul ca pe o albină ce ma înțepa, dar dacă nu izbuteam, îmi schimbam numaidecât obiectul gândului.

O cunoșteam pe Anghelina, dar cum s-o fac prietenă nu știam.

Ne-am întâlnit într-o zi la teatru. Stătea cu două bănci înaintea mea. Fiind în spatele ei, o puteam privi, în schimb ea ca să mă vadă, trebuia să întoarcă de câteva ori capul. Căutam cu abilitate să nu-mi întâlneasca privirea.

Era îmbrăcată într-o rochie minunat de frumoasă, cu fața sa ca o petală de trandafir, despre care se vorbește într-o carte “O petală de trandafir”

Îmi vine mereu în minte femeia din cauza căreia sufeream atât de mult cu durerile și bucuriile trăite, gingășii înduioșătoare, jocuri de inteligență și melancolii pentru femeia dragă cu sufletul zăpăcit și pe urmă încremenit în spasm, ca în fața unui miracol.

Au trecut zile zbuciumate, nu mai știam unde este ea. Am aflat de la un prieten că ea se simțea rău. I-am trimis un buchet de trandafiri cu câteva rânduri: “Am aflat că ești bolnavă, îmi pare destul de rău. Ți-aș fi foarte recunoscător dacă, având nevoie de ceva, mi-ai comunica.

Cu prietenie și urări de bine și sănătate.

Vasile.”

Peste câteva zile primesc răspuns: “Sunt de vreo două săptămâni în pat, dar cred că nu e prea grav cazul. Prietenii mei mi-au trimis flori și felicitări cu urări de bine.

Cu multe mulțumiri.

Anghelina.”

De atunci ne întâlneam regulat.

Când treceam împreună, bărbații și femeile ne măsurau cu ochii ca pe niște manechine a unor case de modă.

De pildă, când Anghelina, privindu-mă, inima mea era plină de gingășie, ca o cupă de nectar.

Suntem foarte fericiți, toată seara am dansat împreună, cred că v-ați priceput cine era perechea mea. Aceasta este povestea mea de dragoste.

— Da, frumoasă este povestea, dar cât de greu ai făcut cunoștință.

— Da, iubirea întotdeauna este deodată un vis și tocmai pe urmă se dezvăluie în realitate.

Carolina: Așa a început istoria dragostei mele.

Era o zi ca multe altele, doar că simțeam ceva ciudat....cineva mă fixeaza cu un zâmbet, doar acel prieten perfect de lângă mine. Un băiat care era o îmbinare ideală de gingășie. Ochii lui pătrunzători s-au îndreptat spre mine. El simțea ceva pentru mine, dar nu îndrăznea să-mi mărturisească. Privirea lui cu o strălucire pasională îmi dădea impresia că zambetul lui era numai pentru mine. Simțeam neapărat că vreau să-l vad. Încercam noi rezistențe, izbuteam pentru câtăva vreme, dar niciun rezultat.

Deschid un plic cu o scrisorică ce mi-a trimis-o prietenul meu, Ștefan.

Citid primul rând din scrisoare, am avut un fior, ca și când aș fi pus mâna pe o taină. Parcă m-am fript de ceva.

— Nu mă iubește, am înțeles din scrisoare.

— Ștefan, vreau să discut ceva cu tine. Te rog, vino la locul nostru de întâlniri.

Începuse o ploaie măruntă și un vânt rece. El nu se arătă, începusem să mă enervez, doar nu-i cer nimic.

El, Ștefan, apropiat de lumea intelectuală, se simțea mai bine lângă prietenii săi...pentru că acesta era și un om blând și săritor la nevoie și în diletantismul său se ascundea o mare doză de boemă amabilă. El este un individ modest, fără agresivitate, arăta mereu o rezervată mândrie, nu fără ostentație, o plictiseală critică de om conștient de superioritatea sa, cu un temperament atrabiliar.

Ștefan se ivește după un stejar bătrân și frunzos.

— M-am speriat, ai venit pe neașteptate.

— Tu ai vrut să discutam. Despre ce?

— Tu nu știi despre ce?

— Despre dragostea noastră neîmplinită.

— Și ce pot face eu?

Discuția mă prinsese foarte puternic, o arteră începuse să-mi zvâcneasca periculos în tâmplă și-mi era teamă de un atac cerebral.

El mă privea cu un surâs încărcat de regret, încă nu-și terminase fraza, când sângele meu a început parcă să-mi clocotească, o senzație ciudată mă cuprinde. Și într-o clipă, înăuntrul meu cu lacrimile acestei dimineți au reînviat.

Mâna îmi tremura, cuvintele dansează bezmetic. Totul în mine tremura și se zbuciuma ca o frunza fragilă lovită de furtună. Nu mai puteam să-mi recapăt încrederea în mine.

— Ștefan a fost un trădător, striga din sală Ana.

Carolina este o fată perfectă, frumoasă, gingașă, puteai să înțelegi de ce Serghei s-a îndrăgostit de ea.

Mai departe prelungește Carolina.

— Nu mi-a fost ușor să mă despart de Ștefan, dar am înțeles că nu poate să-mi fie viitorul meu soț. Serghei este singurul băiat cu care reușesc în toate. El poate să mă facă să mă simt relaxată și fericită. Când mă îmbrățișează, mă tem să nu-mi audă bătăile inimii, îmi este frică să nu perceapă fiorii pe care mi-i provoca atingerea lui, să nu înțeleagă cât de îndrăgostita sunt, îmi doream numai o îmbrățișare să urmeze și un sărut, am respirat adânc, când l-am uitat pe Ștefan.

                                      * * *

Astăzi, la ședința biroului studențesc, avem de discutat o problemă încurcată familiară, anunță Dorin. Eroii pricipali sunt Vasile și Veronica, Petrea și Ana.

În primul rând, ascultăm povestea lor de dragoste începută la Universitate, unde am studiat împreună.

Ana îl invită pe Petrea la un film. Dar voiam să-i fac în ciudă lui Vasile, cel pe care-l țineam în suflet. Eram îndrăgostită și nu-mi închipuiam alături de mine alt bărbat. Mă simțeam vinovată într-un fel că l-am invitat pe Petrea numai ca să-i trezesc gelozia lui Vasile. Petrea s-a prefăcut că nu-și dă seama…

— Ah, amicul tău, a spus Vasile, măsurându-l cu ochii mai întâi pe Petrea, apoi pe mine și eu am rosit în mai puțin de două secunde, observându-i privirea întrebătoare.

— Vasile, el e Petrea, l-am prezentat și i-am lăsat pe amândoi să facă schimbul de cuvinte.

Și acum pun povestea ta de dragoste în sertar pentru o vreme, prelungim pe urmă…

Se scurgea timpul. Ana nu s-a mai adresat, Vasile a plecat peste hotare.

                                      * * *

Dorin se apropie de o grupă de studente.

— Bună ziua, prințeselor!!! așa saluta Dorin fetele.

La sunetul la facultate, eu cu Dorin ne-am pornit spre sala de lectură.

Între timp, ne îndreptarăm spre cabinetul de matematică. Gheorghe povestește:

— Gheorghe, ai putea veni la tablă să rezolvi exercițiul, — mă roagă profesorul.

Nu aveam nicio dorință să rezolv exercițiul, gândindu-ma, îmi zburau gândurile la întâlnirea cu Vasilina, dar am luat creta și mă iuțeam la cifrele acelea, nu mă pricepeam ce trebuie să fac cu ele, nu eram în stare să rezolv.

— Capul meu îmi părea complet gol, reușeam doar să observ privirile colegilor, printre care și cea a lui Dorin. El era concentrat asupra rezolvării exercițiului dat de profesor.

— Formulele acestea le-am explicat cu 5 minute în urmă. D-ta, Gheorghe, nu ești atent, ești încă somnoros, să terminați întâlnirile mai devreme.

— În toți anii de studii, eu n-am avut probleme cu profesorii, dar acum toată vremea în cap îmi stă Vasilina.

Gândindu-mă la rezolvarea exercițiului, îl văd pe Ion. El și-a ridicat privirea și mi-a zâmbit.

— Nu-mi părea genul de față care să aibă necazuri la matematici, — a comentat el.

Pălăvrăgeeala cu Ion despre una alta m-a ajutat să nu observ cât de repede a trecut timpul prevăzut.

                                       * * *

La ultimele ore, am mai analizat lucraăile de lucru în afara clasei, ce am putea învăța din unele relații de dragoste a tinerilor studenți pentru a-i pregăti de viață.

— Și acum, Ioane, povestește și tu despre povestea ta de dragoste.

— N-am nimic bucuros de spus, dar m-am îndrăgostit până peste cap de o femeie cu 2 copii.

— Vai ce interesant!

— Mai departe nu știu ce să fac.

— E o problema la care trebuie bine să te gândești.

— Tu, Ioane, ai fi principalul erou al povestirilor noastre.

Nu am dovedit să ascultăm toate poveștile de dragoste, că ne-am pomenit că dăm ultimul examen de stat. Și, adio universitate.

                                       * * *

Au trecut anii…

Am terminat studiile la Universitatea de Stat din Chișinău. Ne-am împrăștiat prin toate colțurile Moldovei. Ne mai întâlneam câteodată în cadrul ședințelor de prin raioanele de sud.

La o ședință, ne-am întâlnit cu unii colegi de facultate și trebuie să menționez că puțini dintre noi lucrează la școli, mai ales bărbații, ceea ce nu ar fi de dorit.

La o ceașcă de cafea mai discutam despre năzdrăvăniile noastre de la facultate. Ideea mea ca la orele în afara clasei să discutăm despre așa o temă: Povestea mea de dragoste. “Interesant cum s-a înfăptuit în realitate această poveste. Unii dintre noi povestesc despre soarta vitregă, despre cum s-au distrus unele familii.”

Dorin, ca de obicei, era primul peste tot ales. La masă stătea și agronomul din satul Grădinița, raionul Căușeni, Ion Dimitrevici Samson.

— Cum s-a format povestea D-voastră, d-le Samson? – întreabă curios Dorin.

— Am prietenit cu multe fete drăgălașe și bune, dar m-am îndrăgostit și m-am însurat cu o frumoasă învățătoare cu 2 copii.

— Suntem atenți.

Locuiam într-o jumătate de casă destinată tinerilor specialiști din satul Grădinița. În cealaltă jumătate locuia învățătoarea Vera Ivanovna cu 2 copii — Sereoja și Victoria: Sereoja de 4 ani și Victoria de 6. Copiii se jucau prin ogradă frumușei, îngrijiți. Eu mă apropii de ei, găseam de vorbă, ne jucam împreună, le aduceam câte un măr, prăsadă sau poamă. Așa, zi de zi, ei s-au deprins cu mine, eram prieteni buni.

Într-o zi, micuțul Sereoja mă întreabă:,,De ce dumneavoastră n-ați fi tatăl nostru? Tatăl nostru a murit, iar dumneavoastră n-aveți copii?” (Bărbatul se cutremură). Nu m-am așteptat.

— Mama să hotărască.

De azi înainte, copiii ieșeau mai rar pe afară la joc. Mama i-a întâmpinat că nu se poate să vă jucați cu omul acela, ce pot vorbi vecinii?

Vera Ivanovna era mereu ocupată, pe lângă orele de lucru, mai lucra la grupa cu zi prelungită.

Dacă copiii nu ieșeau la joacă, mă duceam și băteam la ușă, ei săreau în sus de bucurie și iarăși ne jucam, le povesteam multe povești.

Eu eram un educator bun fiindcă în copilărie trebuia să stau cu sora mea mai mică, Catea.

Într-o bună seară de duminică, eu îmi sărbătoream ziua de naștere, pe 18 octombrie. La sărbătoare au fost invitați tatăl și Catea și o domnișoară cu care într-un fel prieteneam la Universitate. Tot Vera după nume.

Fiind încă tânăr specialist, nu de mult locuiam aici și nu mai aveam de toate, de aceea mă adresez la Vera Ivanovna după niște tacâmuri de bucătărie. Printre altele, o invit și pe vecina mea să participe la serată. Nu mi-a promis, dar eu o invitasem încă o dată, și luați și băiatul, îi zic.

Serata păru distractivă, oaspeții bine dispuși.

Era târziu, oaspeții au plecat, dar eu o petrec pe Vera Ivanovna, îi mulțumesc pentru participare. Mi se răscolise ceva în suflet, mă îndrăgostisem nu de prietena mea poftită la serată, ci de tânăra învățătoare cu prietenii mei micuți. După un pahar de vin, tatăl îmi zice:

— Ionică, trebuie să te însori, să formezi o familie pentru că tinerii din ziua de azi se însoară târziu, se destrăbălează. Noua ne-a plăcut fata, e deșteaptă, frumoasă, elegantă, cântă frumos din baian, de ce n-ar fi să te însori cu ea? Poftita mea era bosumflată, supărată, n-a deschis gura tot timpul.

Încurajat de vorbele lui tata, dar și așa era gândul numai la dânsa, iau niște tacâmuri și bat în ușă la vecină.

— Cine e la oră târzie?, mă întreabă vecina.

Dar numai ce ne-am luat rămas bun.

— V-am adus tacâmurile.

— Bine, dar le aduceai și mâine.

— Vedeti dumneavoastră, m-am fâstâcit eu, vreau să vă vorbesc ceva important.

— Nu, nu, dragă vecine, mâine dimineață, copiii îmi dorm, aud un glas hotărât.

N-am putut adormi, în cap îmi roiau cuvintele pe care trebuia să le spun.

Se zări de ziuă, era o dimineață umedă cu o brumă foarte deasă. Văzusem picăturile de ploaie atârnate la fereastra mea. Privesc trist prin fereastră și văd brumă pe tufișuri, pe iarba ca o pânză de păianjen pe care străluceau bobițele de brumă. Gardul și portița erau umede de ploaie și de ceață. E o dimineață de toamnă.

Mă gândesc cum ar trebui procedat ca să nu mă fac de rușine. Ea e o femeie mândră, delicată.

Cred că mai aștept să mă sfătuiesc cu mama.

Cred că trebuie s-o poftesc pe mama să vie cu mine. Treceau zilele de toamnă, vezi că la noi, moldovenii, nunțile se sărbătoresc toamna. Ce nuntă?! De la Dumbrăvița, satul natal al lui Ion, vor fi vreo 80 de km până aici. Iată vine mama lui să se lămurească.

— Noi am venit cu o propunere, încep eu bâlbâindu-mă. Ea, mama Marioara, o femeie simplă de la țară, care în ciuda tuturor legilor și tradițiilor insistă să ne căsătorim și să facem o nuntă frumoasă cu mire și mireasă, vornicei și druște.

— Vai de mine, zice Vera Ivanovna, eu am 2 copii, n-am de gând să mă mărit.

— Dragostea nu depinde că ai tu copii sau bogăție.

Soarta ta, — prelungește ea, e asemănătoare cu a mea. Am rămas vădană, omul a murit în război, am rămas cu 2 copii mici, dar gospodărie mare aveam, nu ma puteam isprăvi eu singură. Dar bine zici, dragostea a fost la mijloc.

Pe 7 august, a fost o nuntă mare și frumoasă în satul natal Dumbrăvița cu două perechi de nași.

Dorin asculta atent istoria mea de dragoste și ceva parcă își aducea aminte, scărpinându-se în cap. Și îmi veni o întrebare: familia soției dumneavoastră a fost deportată în Siberia?.

Da, așa s-a întâmplat cu niște oameni gospodari fără nicio vină.

Dorin s-a sculat brusc, a cerut o țigară și a început să fumeze.

— Dar tu nu fumezi.

— Așa, câteodată…

Dorin se îndepărtează de grupa de bărbați și se întreabă: Cum s-a putut întâmpla așa ceva?

Îmi adun gândurile… după ce s-a pierdut legătura dintre noi, eu am căutat-o peste tot. Îmi venea unul și același răspuns:,,Această persoană nu exista aici”. Dar am și un document precum că această persoană a decedat. Cum așa?

Și atunci ce fac mai departe? Nu cred. Căutările se prelungesc fără speranță.

Am căzut într-o depresie și într-o suferință adâncă.

În cap și în vis îmi revenea numai ea.

Se zice că o suferință masculină e o învățătură, o lecție din care bărbatul iese mai viguros decât o femeie, este o suferință de trecere la altă etapă a vieții, se regenerează mai ușor din simplul motiv că suferința lor este deseori mai profundă.

Barbatii sunt mai orgolioși și nu ar arăta niciodată că suferă după o despărțire. În realitate însă, se pare că în sufletul lor, duc o luptă grea cu sentimentele care îi încearcă, în cele mai multe cazuri, bărbații se simt vulnerabili și suferă enorm după o despărțire, își ascund suferința sub masca orgoliului. Bărbații suferă în tăcere, pe când femeile simt nevoia să discute. Bărbații rămân cu rănile nevindecate mult timp.

— Cu dumneavoastră totul e în regulă?, îl întreabă colegul de muncă.

— Da, da, totul e bine, se stărui să mintă.

Simt că ceva strașnic se abate asupra vieții mele, o zdruncină din temelii, smulge tot ce – i voință ca pe niște frunze și duce în prăpastie inima întreagă.

Nimic nu era mai lipsit de interes decât această stare omenească.

Pasiunea se mistui până ajunges scrum și rămasă pierdută într-un frig cumplit care-mi pătrundea toată ființa.

— Stăteam cu brațele încrucișate și ridicându-mi fața, privirea mi se uită fix la fotografia de pe masă. Îmi aduceam aminte de petala de trandafir și zăream raze aurii care jucau în jurul pupilelor și parcă simțeam parfumul care-i lustruia părul.

Și când dansam frumosul vals, când cuprindeam acel corp subțire care răspândea același parfum de lămâie, mă simțeam în al șaptelea cer.

Am impresia că o văd peste drum în fața ferestrei, apoi totul se învălmăși ca învăluit de nori, mi se păru că se mai rotește în jurul meu valsând, simțeam capul ei alăturat de al meu.

Farmecul acestei senzații străbătea astfel dorințele de altădată, ca firile de nisip în bătaia vântului, se învârteau în adierea pătrunzătoare a parfumului care se revărsa peste sufletul meu.

Voi duce cu mine amintirea ta.

Și iarăși simțeam cum, apropiindu-ne unul de altul, buzele noastre tremurau de o dorință, degetele noastre se împreunară.

Apăru o perioadă de singurătate. Desigur, munca mea de toate zilele mă abătea de la suferința mea sufletească.

Vasilina aflase că Dorin era singur și iarăși se ținea de nădejdea să-l facă s-o iubească. Uneori, își zicea că fără el, trebuie să moară, că n-are de ce trăi. Ea lucra ca învățătoare la clasele primare, așa și-a ales locul de muncă… cu scopul că-l va întâlni mai des în satul lui natal, Nezavertailovca.

El era singurul om în ale cărui cuvinte tremurau mângâierile râvnite; în fundul inimii ei, iubirea ce-o cuprinsese și de care nu putea să se despartă nici moartă. Ea căuta cumva prilejuri să-l întâlneasca pe Dorin, să-l roage să n-o ocolească.

El lucra la un post mare de om de partid, rar venea prin sat. Depărtarea și lipsa lui îi sfîșiau inima. Uneori, își pierdea nădejdea și atunci o cuprindeau gânduri de moarte. Ce să mai aștepte dacă cel ce îi este drag nu e cu dânsa. Încă de pe băncile școlii, ea îl vedea numai pe Dorin și pe nimeni altul în viața ei.

Într-un timp prietenea cu Gheorghe, se împăcau bine și atunci mai uita de gândurile neîmplinite.

Dar când Dorina a fost deportată în Siberia cu familia sa, i s-a înviorat nădejdea că Dorin va fi al ei.

Iată că el a devenit om mare, fusese trimis ca prim-secretar în raionul Ungheni.

Îl întâlnea destul de rar, dar toată vremea ținea cursul de a cunoaște tot despre el. Nădejdea de a-l întâlni nu se stinsese și totuși, într-un colțișor al sufletului ei, chiar în mijlocul chinurilor celor mai crâncene, mai simțea pâlpâirea unei fărâme de nădejde și acel grăunte de speranță care n-o părăsește.

Trecea timpul, și îl pierdea și se gândea: “Cine știe unde l-a mai trimis partidul comunist?”. Îl vedea uneori pe la televizor ștind în prezidiu și atunci i se părea că el e alături de ea. Și iară îi dădea putere să-l caute, să-l găsească, să fie al ei.

E o noapte senină și-i zări mașina lui lângă casa părintească. Mama și bunica au decedat de mult timp, dar casa părintească era îngrijită de un neam care trăia acolo.

Ea se îndreptă spre dânsul.

— Cine e?, întreabă el prin întunericul din ogradă.

— Eu sunt Vasilina, murmură ea fericită, agățându-se de gâtul lui Dorin și repetând prin lacrimi:,,Dorin, Dorin! Te aștept mereu, dar tu?”

El se grăbea să pornească mașina. Dar ea voia numai să știe dacă el se mai gândea cumva la ea.

El îi zise:,,Noapte bună” și se pierduse în beznă înainte ca Vasilina să mai zică ceva.,,Mă scuzi, întârzii.” Ea se întristase, dar totuși, se gândea că se grăbește la vreo conferință de partid din Ungheni.

Buzele Vasilinei bâlbâiră o rugăciune.

Dorin! Dorin!..Ea îl înțelege, desigur, el e om mare de partid, e ocupat mereu.

Ce face iubirea? S-a întors acasă cu un fir slab de nădejde, numai pentru cuvintele “Noapte bună”.

— Pentru iubire trebuie să lupți, auzi, trebuie să lupți! Își zicea ea în sine. Mergând spre casă, își aducea aminte de cuvintele ce veneau din depărtarea trecutului. “Noi suntem prieteni, cei mai buni prieteni!”.

Se simțea fericită, niciodată n-a avut visuri mai frumoase ca în noaptea aceea.

Nu-l observa pe Gheorghe ce o cerea de mireasă.

Gheorghe era și el destul de interesant, avea o înfățișare plăcută, cu niște ochi căprui, cu o mustăcioară cărbune, îngrijită de o statură zveltă și elegantă cu un zâmbet ironic abia schițat în colțul buzelor, zâmbet care-l însoțea pretutindeni, cu sprâncenele arcuite, cu gene lungi. Dar de ce anume Dorin, se gândeau părinții lui Vasilina.

Tatăl lui Vasilina spunea că îl cunoaște pe tatăl lui Gheorghe și e o familie bună cu mulți copii și toți sunt gospodari și acum i-a venit rândul Vasilinei să-i întemeieze fericirea cu o familie bine închegată. Și tatăl se uita la Vasilina care se topea de rușine.

— Ce zici Alexandrino?, o întrebă pe sora ei mai mica.

— Să știi că-i foarte drăguț Gheorghe, mai frumos ca Dorin, ce găsești tu la el?

— Și familia lor e superbă, niște oameni bogați, vrednici și bine văzuți în sat.

— Aveți să fiți o pereche minunată.

În seara asta se vorbi despre toate, dar despre Vasilina niciun cuvânt, nu o întreba nimeni dacă vrea să se mărite.

Când Gheorghe își luă rămas bun și nici nu se uită la Vasilina, toți s-au întristat.

— Ne vedem la bal, eu sunt ales în comisie de la organizația de partid pe tema “Educația tineretului de la țară”, zise Gheorghe și plecă.

— La revedere!

Vasilina lăcrimă de câteva ori și apoi plânsera de-a binelea.

Sora ei, Alexandrina, îl lăuda din răsputeri pe Gheorghe, spunând că întrunește toate calitățile unui bărbat ideal și trebuie să-l uite pe Dorin.

Vasilina rămăsese cu Gheorghe între 4 ochi spre a-ș putea descărca sufletele.

Stătură împreună singuri aproape un ceas de vreme și totuși, n-au discutat nimic despre iubire, făcând pauze mari și roșind când li se întâlneau privirile, zicând că se vor lămuri la bal. Inima îi spunea altceva.

Tatăl Vasilinei, parcă ar fi simțit că tinerii au pierdut vremea degeaba. Vasilina nu știa din ce cauză era supărată, tristă, nemulțumită.

La bal, Dorin fu poftit în prezidiu alături de jurnaliști.

Vasilina aștepta s-o poftească la dans, dar Gheorghe sta neclintit. Până când ea singură îl poftește, el zise că acolo e locul lui. Vasilina se posomorî.

El o întâlni după bal. Gheorghe îi acoperi buzele și obrajii cu sărutări, în acest caz ea uitase de Dorin, îi cuprinse gâtul cu brațele ei.

Gheorghe o sărută bâlbâind niște vorbe fără sens și ca prin vis, vedea privirile ei învârtindu-se în valsul și melodia lui. I se ridicară dispoziția și, în ciuda lui Dorin, îl sărută pe Gheorghe. Buzele roșii și umede se întindeau spre gura lui, mereu însetate în așa fel încât să observe Dorin.

Și, îndată își închipuie că dansează cu Dorin, îi năvăliră în minte o sumedenie de scene; sufletul Vasilinei se scăldă într-o bucurie nemărginită, uitase pentru un moment de suferințele și îndoielile ce i le făcea Dorin. I se părea că stăruințele lui Gheorghe erau o dovadă a unei iubiri, iubiri stăpânite, dar lui i se părea că Dorin i se pune de-a curmezișul.

Gheorghe, văzând-o pe Vasilina așa de încântată, se gândi la fățărnicia ei. Trecuse o lună de zile.

În ciudă că Dorin tace, Vasilina făcu logodnă cu Gheorghe.

În ajunul Craciunului, se întâlniră părinții lui Gheorghe. Alături de tatăl său înalt și spătos, se ținea drept cu toate că pentru vârsta de 70 de ani, nu-i dădeai decât 55; fața-i rumenă, cu ochi albaștri în care se simți blândețea.

Mama lui Gheorghe era mică de statură, pielea cu zbârcituri, cu părul tuns. O femeie chibzuită, răbdătoare, simplă. În fața se simțea blândețea, bunătatea; vorbea cu un glas tremurat.

Se citise rugăciunea potrivită de către preotul din sat.

În clipa solemnă, Vasilina își aruncă amintirea de Dorin, avu un zâmbet de fericire pe buze, dar lacrimile îi curgeau șiroaie.

— Așa, când te măriți, te duci în altă casă, formezi altă familie, zise mama lui Gheorghe, acum eu îți voi fi soacră.

Așa cum se face la moldoveni, tinerii își schimbase inelele, s-au sărutat. Gheorghe i-a făcut Vasilinei o declarație de dragoste pe vecie. Iar ea nu se putea opri de plâns.

— Doamne, de ce nu pot să-l scot din suflet, numai ea știa pe cine.

La masă, după un pahar de vin, Gheorghe tot cuvânta precum că vom construi o casă mare pentru mulți copii, că el va fi un tată devotat.

Însă Vasilina, căreia îi rămăsese în fundul inimii iubirea fierbinte către Dorin, îl vedea acum și mai clar.

— De ce mă mărit cu Gheorghe? Să-i fac zile fripte lui Dorin? Care nici nu-i atrăgea atenția și care mereu o căuta prin vis pe Dorina și pentru care scria toată ziua scrisori de dragoste fierbinte în Siberia.

E noaptea târziu. Familia lui Gheorghe își luă rămas bun, mai cinstesc la poartă câte un păhăruț și pleacă acasă.

— Nu-mi place de cele petrecute, începe tatăl Vasilinei. Nu-mi place de Gheorghe, s-a îmbătat și nu știa ce să vorbească, se ținea deștept, dar eu știu familia asta fiindcă gospodari sunt.

Până nu-i târziu, trebuie să se mai gândească.

— Ia mai taci, mai ai să mai discuți, acum culcă-te și te odihnește, strigă cu răutate mama lui Gheorghe.

Bătrânul ar fi fost bucuros să aibă un ginere înstărit, cu zestre.

Mama Vasilinei, zdrobită de emoții, cu ochii umezi, strângând buzele pungă să nu înceapă plânsul, strângea tacâmurile de pe masă.

— S-ar fi putut să te măriți mai aproape de noi, se plângea îngrijorată mama Vasilinei.

Trecea timpul, dar Gheorghe tot mai rar intra pe la familia Vasilinei. El știa toată buba, de ce anume ea își vărsa lacrimile.

Într-o seară a venit beat, se dezbrăcă, aruncă departe scurta sa de piele și se culcă amărât.

— E de ajuns, atât, nu mai am ce răbda. Apoi se gândi la Daria, singura ființă din lume care-l înțelegea corect. Ieși pe terasă să răsufle aer curat.

Rotundă, roșietică, luna se înălță la orizont, se ridică repede printre crengile plopilor care o ascundeau din loc în loc ca o perdea neagră.

— La dracu de logodnă! Las-o să se gândească la Dorin, poftim!

În sat, vezi că nimic nu se ține în taină. De unde până unde a mers o vorba că Vasilina ar fi fost însărcinată.

Din noaptea aceea, când a fost invitat Gheorghe în casă, s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Ea retrăia mereu cu frica in sân, Gheorghe tace de parcă nu s-a întâmplat nimic, nici nu mai dădea pe la casa Vasilinei.

Ea făcu tot posibilul să se întâlnească cu Gheorghe, să vorbească despre soarta copilului. Printre vorbe de iubire, îi șopti lui Gheorghe că de-acum, viața ei depinde de voința lui.

— Hm, așa deci...De atunci, el nu mai călcă în ograda acestor gospodari.

— Tu, cred că ai vorbit vorbe rele, măi Vasile, te-ai amestecat în treburile tinerilor.

— De atunci, nu l-am mai zărit pe Gheorghe pe la noi, dar și asta ar fi spre bine.

Dar când părinții au aflat care – i treaba, au început cele mai mari probleme.

— Dar ce era să se întâmple s-a întâmplat. Ce rușine!

Vasilina umbla cu ochii în pământ, să nu se întâlnească cu privirile oamenilor.

Așa este în sat, toți știu de toate.

Dar Gheorghe așa și nu se arătă, se vorbea că a plecat în Italia să muncească.

Vasilina plângea amarnic ca și cum ar fi avut nevoie de toate lacrimile să-și înece durerea.

Se vede că Gheorghe nu plecase în Italia, tot mai des îl vedeau sătenii în ograda lui Ion Stânca din satul vecin Speia.

— Vorba ceea, tatăl îl întreabă:

— Ce cauți tu, băiete, la Ion Stânca, ai înnebunit? Femeia are bărbat?!, ținând furca cu trei coarne în mână.

— Eu o iubesc nebunește.

Între timp, Gheorghe ca un nebun se îndrăgostește de femeia lui Ion Stânca, Daria. După câteva întâlniri, Daria îi cucerește toate gândurile și simțurile, tulburându-l și fermecându-l. Ea era o femeie grațioasă cu proeminențele feței acute, cu buze subțiri și subte, cu un val de melancolie pentru că soțul ei nu se trezea din beție niciodată. O femeie chibzuită, terestră, răbdătoare, dar de când ținea gospodăria cu el, nu a mai știut că are bărbat în pat.

Gheorghe vedea în ea o ființă cu mare experiență de viață, iubirea care pentru el este un leagăn de gingășie.

Restul lumii nu-l interesa. Toată ziua făcea cumva s-o întâlnească, să-i culeagă un zâmbet, o privire drăgăstoasă, când se ivi clipa, s-o strângă în brațe.

— Daria se simțea măgulită, fiindcă în suflet i s-a deșteptat o iubire atât de puternică că ea nu a trăit-o niciodată în viața ei amară cu bețivul ei, auzind de la el numai prostii și înjurături.

Istețimea tânărului născocea cu ușurință cazurile de întâlnire și îmbrățișare.. Bărbatul ei nici nu visa să-l bănuiască pe Gheorghe, bea cu el un păhăruț-două, nepricepind de ce tot mai des Gheorghe se găsea în casa lor.

Vasilina ducea sarcina a șasea lună, se cunoștea dedeparte. Și totuși, îi era drag numai de Dorin. Își imagina ora de lectură când toți erau concentrați la studierea materialului, dar ea desena pe o foaie mulți, mulți fluturași mai mari, mai mici, de diferite culori, iar la mijlocul foii a scris:,,Dorin, te iubesc!” și pe ascuns a pus foaia în banca lui Dorin. Asta a observat și Gheorghe, s-a gândit cum să se răzbune.

El o simpatiza pe matematiciana Hanna Feodorovna și la lecția de matematică, îi deseana aceeași foaie cu fluturași. A făcut așa ca să observe Vasilina.

Vasilina nicicum nu-l putea scoate din inimă pe Dorin. Își amintea cu câtă tremurare de inimă îi dorea vizitele, cum i se întipărea vorba lui, cu ce plăcere dansau la petreceri și baluri studențești.

Amintirile o zăpăceau. Se purta rece precum cu un membru de partid, neavând nicio tresăltare când a aflat că Gheorghe i-a cerut mâna, ceea ce însemna, pentru el, că iubirea ei a fost o jucărie fără preț, o simplă trecere de vreme, dar Gheorghe se roși, gândindu-se la sărutările, la vorbele de dragoste, toate nu stârnesc nimic în inima ei, parcă nu vrea să știe de fericirea ei, ca și când ar fi trăit în altă lume. Gheorghe, căzut în mrejele iubirii pătimașe, nu mai trăi decât pentru Daria.

Ochii Vasilinei erau plini de lacrimi și sufletul ei era atât de încărcat de amărăciune, încât îi venea să strige după ajutor, să scape de lumea aceasta nemiloasă.

Și atunci îi veni în cap ideea să se ducă să-l caute pe Dorin, ca el să vorbească cu Gheorghe, fiindcă nu poate trăi copilul fără tată.

Dar nu îndrăznea, îi era rușine.

Gheorghe prelungea prietenia cu Daria. Privirea drăgăstoasă a lui o zăpăcea pe Daria.

Gheorghe uneori se gândea:,,Ce ar fi dacă aș lua-o pe Daria și aș fugi cu ea în lume?”… la joc o pofti pe Daria, o strânse mai tare de talie așa, ca să vadă Vasilina, o pierdea din ochi, nu-i păsa de ce vorbea lumea.

Gheorghe își încleșta degetele în șoldurile ei pline și-i șopti: “Te iubesc. Numai tu îmi ești dragă pe lume.”. Daria se înspăimântă și se uită rușinată împrejur.

Vasilina tresări, observând ce se întâmpla. Și se porni pe plâns.

                                       * * *

Dorin suferea mereu după ce pierduse legătura cu Dorina, nu-și găsea locul.

— Am căutat-o peste tot. Îmi venea unul și același răspuns: “Această persoană lipsește.”. Dar ultimul document îmi arăta că acea persoană a decedat. Și atunci ce fac mai departe? Nu cred, nu.

Căutările se prelungeau fără nicio speranță. M-a cuprins o suferință adâncă, simțeam o singurătatea ca niciodată.

În cap și în vis îmi revenea numai ea.

Bărbații sunt mai orgolioși și nu ar arăta niciodată că suferă după o despărțire. În realitate însă, se pare că în sufletul lor duc o luptă grea cu sentimentele care îi încearcă, în cele mai multe cazuri, bărbații se simt vulnerabili și suferă enorm după o despărțire, își ascund suferința sub masca orgoliului.

Bărbații suferă în tăcere, pe când femeile simt nevoia să discute. Bărbații rămân cu rănile nevindecate mult timp.

Treceau zilele asemănătoare una cu alta. Nu mai știam la ce să mă mai gândesc, cum să-mi aranjez viața mai departe. De câteva zile nu ieșeam din cabinet, mă durea capul de atâtea gânduri.

Cineva îmi bătu la ușa cabinetului.

— Cine este? Întrați, vă rog.

— Doamne, pe cine văd, Vasilina?! zise Dorin, adunându-și foile înșirate pe masa de lucru. Ce noutăți mi-ai adus, bune sau rele?

— Dorin, am o problemă familiara, te rog să mă asculți.

— Da, da, te ascult, vorbește.

— Acum jumătate de an, m-am logodit cu Gheorghe, ne-am înțeles să facem nuntă ca la oamenii cumsecade, dar el nu s-a ținut de cuvânt, vezi tu, m-a lăsat însărcinată și și-a găsit pe alta. Am rămas de râsul lumii. Tu poți cumva să stai de vorbă cu el, cum să crească copilul fără tată.

— Da, știam de relațiile voastre încă de la Universitate. Nu te neliniști, da, am să-l chem, o să stăm de vorbă cu toate că acestea sunt niște lucruri legate de dragostea dintre tineri și care nu știu se înseamnă dragostea adevărată și fac așa greșeli încât fac ca copiii să rămână fără tată sau fără mamă.

Din ochii frumoși ai Vasilinei se preling niște lacrimi mascate.

— Nu plânge, tu erai dintotdeauna o fată isteață, încrezătoare în sine, o să rezolvăm problema.

Îi strânse mâna Vasilinei și-i zice:

— Pe curând, Vasilina.

Astăzi, Gheorghe primește o chemare la ședința secretarilor de partid. Din raionul Ungheni.

— Astăzi discutăm purtarea secretarului de partid din satul Speia. Problemă familiară.

Discuția a ținut 3 ore. La sfârșitul ședinței, Dorin îi propune lui Gheorghe să mai rămână 10 minute.

— La Universitate, noi am discutat mult despre pregătirea tinerilor către viața independentă. Ții tu minte despre tema:,,Povestea mea de dragoste”.

Am discutat despre povestea ta de dragoste și a fost pozitivă, dar acum ce se întâmplă? Își aținti el privirea drept în ochii lui Gheorghe. Ce hotărăști?

— Tu prea bine știi relațiile noastre, nu era la noi o dragoste deplină, cum poți să mă discuți la ședința secretarilor de partid dacă știi că ea te iubește pe tine, d-le prim-secretar de partid.

— Da, tocmai de aceea, că eu iubesc altă fată care se numește Dorina.

— Dar acum ea nu există, este deportată cu părinții în Siberia.

— Nu încurca una cu alta.

— La mijloc stă copilul vostru, care se va naște după 2 luni de zile.

— Care copil, despre ce vorbești?

— Îmi pare rău că tu te prefaci că nu știi că Vasilina este însărcinată și copilul este al tău. Și tu ești dator să-l educi. Gândește-te bine. Rezultatul îl aștept peste o săptămână. Și tu trebuie să mai știi că mama copilului este femeia cu care tu trebuie să împarți bucuriile, grijile. Eu știu că tu o iubești, acea ființă pe care s-o ții la brațul tău. Ea este frumoasă, îngrijită, fermecătoare, uită-te la ea cu alți ochi. Lângă ea vei fi liniștit, ea este o femeie de succes cu care trebuie să te mândrești, nu toți bărbații au așa fericire de a-și găsi jumătatea. Ea trebuie să fie părticică din tine, ea este iubită, muza sufletului tău. Tu nu poți avea totul fără să oferi nimic omului care te iubește. Dragostea adevărată include lucruri mari și lucruri mici. Tu ai îndoieli că ea nu te iubește îndeajuns, dar ce faci tu pentru ca ea să te iubească, te-ai întrebat vreodată?

— Să știi că dragostea este o acțiune, dragostea este muncă, dragostea este decizie, dragostea este respect, visuri și idealuri. Încrederea este un punct foarte important în dragoste.

— Gândește-te, te rog, ce faci. Pe curând! Aștept de la tine lucruri pozitive.

Rămas singur în cabinetul său, se gândi:,,Toate problemele întregului raion le rezolv, dar problema mea rămâne nerezolvată.”

— De ce soarta este așa de vitregă?!

— Dar nu se poate, o găsesc moartă sau vie, numaidecât.

                                       * * *

În drum spre casă, Gheorghe se gândea: Daria e o femeie frumoasă, cu obrajii rumeni, buzele roșii umede, ochii albaștri ca cerul. Gheorghe își imaginează cum o strângea în brațe și cum i-a făgăduit că se însoară cu ea. Da, dar nu e de nasul bețivanului acela.

Dar copilul meu, ce înseamnă a avea un copil, o părticică din mine… O întâlni întâmplător pe ea. Își îndreaptă privirile spre Vasilina, în ochii căreia văzu limpede iubirea vie, ce-i risipea toate îndoielile. Pe buzele ei înflorea un zâmbet în vreme ce lacrimile aninate în gene îi picurau pe obrajii îmbujorați…

— Te iubesc, — îi șopti Gheorghe.

Cuvintele acelea răscoli adânc sufletul Vasilinei și ea se lipi de umărul lui Gheorghe, dându-și seama că vorbele lui poate să-i aduca o lume nouă.

Și ea răspunde cu o jumătate de gură:

— Și eu te iubesc.

— Tu de ce nu mi-ai spus că ești însărcinată?

— Mi-a fost atât de rușine, că nu știam cu ce să încep, iartă-mă.

                                       * * *

Treceau zilele repede. Rezolv unele probleme, dar îndată, pe masa mea în birou apar altele.

— Uită-te câte s-au adunat, astăzi trebuie să plec tocmai în Briceni la o ședință de partid.

E o dimineață de primăvară. Soarele se ridica încet cu seninătatea adâncă a cerului. Văd prin fereastră cum florile se trezesc proaspete după somnul lung al nopții.

În biroul meu, mă așteaptă colegul meu de facultate, Oleg Ivanovici.

— O, Dorin, dă-mi voie să te numesc ca altădată.

— Da, da, se poate. Dați-mi voie să vă servesc cu o cafeluță, d-le Oleg, râde Dorin.

Oleg era și el o figură în satul Cascalia, secretar de partid. Un tânăr îmbrăcat într-o scurtă de lână, după modă, față rotundă și ocheoasă, umerii obrajilor ieșiți în afară, semn de viclenie, privirea deschisă și ageră, nasul vulturos, nu s-a schimbat deloc, bine făcut.

Cafeaua era prea tare și amară, dar măcar era fierbinte, ce prindea bine de dimineață s-o bei spre a-și pierde somnul.

Încrucițându-și picioarele, Oleg se sprijini și bea cu atenție cafeaua, sorbând câte un gât.

— Cum a decurs interviul cu directarea școlii din satul Sălcuța? El era și un reporter dedicat, conștiincios, plin de inițiativă.

— Normal, bine, până la urmă ne-am ales cu lucruri pozitive.

— Dar tu cum o mai duci pe terenul personal?

— M-am căsătorit cu Olga cu doi ani în urmă.

— După cum țin eu minte, tu prieteneai cu altă fată, țin minte referatul tău: “Povestea mea de dragoste”.

— În realitate se întâmpla altceva.

— Dar tu te-ai căsătorit desigur, cu Dorina.

— Din păcate, nu. Pe Dorina mi-a răpit-o Siberia. A fost deportată cu părinții ei și cu alte familii din sat, familii de gospodari nevinovați. Am ținut o corespondență strâns legată timp de mulți ani. La un moment dat, s-a întrerupt.

— Vai de mine, ce aud, nu-mi vine a crede. Ce dragoste frumoasă ai avut! Doamne, ce se întâmplă?

— La un moment dat. i-am pierdut urma, n-am nicio adresă. Iată plicul cu scrisoarea fără adresă. Dacă dorești, poți s-o citești.

Oleg se apropie de masă, luă cu atenție plicul, parcă ceva, o taină era scrisă acolo.

Dorin îmi ceru o țigară.

— După cum știu, tu n-ai fumat niciodată.

— Fumez numai în cazul acesta, când nu știu ce să fac.

Oleg desfăcu plicul:

“Lasă-mă să te iubesc, să intru în inima ta din nou…”. Oleg făcu o pauză. Tu crezi că ea nu te mai iubește? Cum, nu se poate, o așa dragoste înflăcărată nu se poate stinge, nu, Dorin, nu, auzi!

,,Voi fi un dulce înger pe care l-ai căutat întotdeauna, vreau să te fac să trăiești în iubire prin ochii mei…”, citi Oleg mai departe scrisoarea cu mâna tremurândă. Răspunsul la scrisoare:

“Te voi duce în acea lume unde domnește doar fericirea, nu mai vreau să văd tristețe în ochii tăi… În acea imensitate de iubire, te vei pierde, nu ai să vrei vreodată să fugi… te voi face să te îndrăgostești de mine …te voi ține strâns în brațe....vei avea un zâmbet splendid care va străluci pe fața ta dulce… voi fura o rază de soare pentru ca ochii tăi să strălucească. O dragoste curată este acum lângă tine… lasă-te iubită… și vei fi a mea...lasă-mă să te iubesc…”

Oleg a închis plicul și l-a așezat pe masă.

— Ce fantezie!

Mă uit mai atent la tine și văd schimbări. Privirea ta concentrată mă tulburase.

Uite, colege, ce-ți propun; trebuie să-ți mai descarci creierul, trebuie să te odihnești, trebuie să te mai abați de la tema cu Dorina pentru un timp.

Îți propun o călătorie cât mai departe, de exemplu în insulele Canare.

— Că bine zici, nu m-am odihnit de când am început lucrul ca prim-secretar de partid. Ar fi binevoită o călătorie.

O călătorie în Insulele Canare

Soţia mea avea nişte rude pe Insulele Canare, aşa că ne cumpărasem bilete de avion pentru ziua următoare. Ne pregăteam, deci, bagajele. O oră mai târziu am pornit spre aeroport.

Călătoria fu mai scurtă decât ne aşteptasem. Avionul trecu marea, destul de jos, astfel încât puteăm admira îndeaproape coasta iberică pierzându-se în urma noastră.

Olga, soţia lui Oleg, o doamnă trecută de 35 de ani, superbă, cu trăsături regulate şi ochi mari îşi închise pe jumătate ochii. Era în mod vădit obosită, iar oboseala îi era însoţită de o uşoară tulburare. Această femeie chibzuită se uita pe fereastra avionului. Zbura pentru întâia oară.

Simţi un fior necunoscut prin vene, retrăind atracţia locurilor îndepărtate. Îşi privi soţul, dar el era ocupat cu un morman gros de corespondenţă.

— Vei putea vedea pentru prima oară Insulele Canare, îl anunţă el pe Dorin.

— Cred că n-ar trebui să ratezi priveliştea, deşi Olga crede că e mai spectaculos dacă o vezi de pe vapor.

Olga era ţintuită în scaun, privind prin hublou cerul albastru. Zărea doar o formă vagă, conică — stafia unui munte ce se ridica dintre valuri de parcă ar fi fost un vapor îndepartat. Privind în jos, spre insulele însorite care se întindeau chiar dedesubt, Olga se gândi: “Acestea sunt Insulele Norocoase.”

— Ce peisaj încântător! Turiştii vin şi pleacă, dar rareori cunosc insulele în realitate. Ei sunt într-adevăr norocoşi, însă, pentru că soarele străluceşte majoritatea timpului şi temperatura scade rareori sub 15°.

Dorin clătină din cap.

— Olga, mai devreme sau mai târziu descoperi şi latura ascunsă a acestor insule. Odată ce faci această descoperire, poţi spune că ai găsit fericirea.

— Curios, murmură Dorin.

Olga privi spre insulele de dedesubt, care erau acum înconjurate de marea incredibil de albastră. Erau şapte în total, o lume micuţă udată de valurile Atlanticului. Pentru o clipă, cum privea în jos, simţi un fior rece prin inimă, deşi în jurul ei era soare şi lumină.

— Gran Canaria este cea mai frumoasă dintre ele, zise Oleg în timp ce îşi prindeau centurile de siguranţă.

La laguna se arătă ca o panglică de pamânt aşezată în mod egal pe ambele părţi ale insulei. Părea o bijuterie ce strălucea cu verdele luxuriant al copacilor, bogăţia culturilor ce se coceau la soare şi acoperişurile caselor mici şi albe. Şi deodată faţa insulei părea scoasă din poveşti.

Olga nu văzuse niciodată atâtea flori şi ştia că parfumul lor se simţea încă de pe apă în zilele liniştite care dădeau Insulelor Canare romanticul titlu de Insule Norocoase.

— Am ajuns, anunţă Oleg. Uitaţi-l pe Stase, a sosit să ne întâmpine.

Dorin trase adânc în piept aerul de munte, privind în jurul lui către florile amestecate, frumos aranjate în rondouri, şi verdele întunecat al unei păduri.

Insula se ridica brusc din mare.

— Mai departe călătorim cu maşina, anunţă Stase.

Drumul se răsucea în jos într-o serie de serpentine, care ne permiteau să vedem peisaje ce ne tăiau răsuflarea. Iată o coastă de culoare galben-ocru, mărginită de o linie de valuri albe şi de culoarea bananei, legănându-se uşor sub adierea rece care cobora din munţi.

— E o privelişte de nedescris, n-am mai văzut niciodată aşa ceva.

— Aşteaptă să vezi Soria, ai să te îndrăgosteşti de locul acela.

— Aş vrea s-o mai vizitez cândva împreună cu Dorina.

— Cred că va veni vremea aceea, numaidecât va veni. Şi o să mă pomeneşti.

Vegetaţia tropicală se zărea peste tot, dominând pereţii gălbui şi micile case împrăştiate, care parcă atârnau împopoţonate de un balcon şi uneori încărcau chiar şi drumul.

— Este un peisaj pe care nu-l voi uita nicicând, spuse Dorin.

— Ne oprim la Orotava, am putea servi câte un ceai englezesc acolo, ne propuse Olga.

— Că bine zici, Olga.

— Orotava este un paradis subtropical, explică Oleg. Eu am vizitat acele locuri de câteva ori. O parte a insulei este încărcată de flori, oriunde te uiţi sunt muşcate roz şi albe, crescute sălbatic pe lângă drum.

Merserăm pe o cărare cu eucalipţi, care părea să tremure în arşiţa după-amiezii.

Ei intrară într-o ospătărie şi găsiră o masă sub o arcadă de viţă de vie. După ceai, hotărârăm să prelungim călătoria. Drumul pe care mergeam se întindea pe sute de km, din ce în ce mai sus deasupra mării.

Câmpurile de banane stăteau nemişcate în aerul liniştit, în timp ce smochinii şi viţa de vie îmbrăcau coasta dealului în rânduri după rânduri, irigate de un stăvilar semicircular.

— Am ajuns la casa rudelor noastre.

Casa era aşezată într-o vale înconjurată de palmieri, cu zidurile strălucind rozalii în lumina palidă a nopţii.

Dorin ieşise pe terasă, pe balconul cu plante agăţătoare care acopereau o parte a casei. Deodată, mirosul de flori îl învălui. Dorin nu se putea opri din a admira frumuseţea naturii. Se simţea în aer o dulceaţă tămâioasă, ghiftuită, copleşitoare. Respiră adanc.

— Dacă ar şti scumpul meu înger ce frumuseţe este aici, pe Insulele Canare, numite Norocoase. Te găsesc, numaidecât te voi găsi şi primul lucru pe care îl voi face va fi să-ţi arăt aceste insule din poveşti, auzi?

Era dimineaţă, soarele strălucea şi păsările zburau printre copacii din grădină, în timp ce mirosul miilor de flori umplea aerul dinprejur. Se anunţa o zi splendidă. Undeva departe se zărea vârful muntelui El Teide, ridicându-se în albastrul senin al cerului. De ambele părţi ale viţei de vie se zăreau valuri de bananieri ce se mişcau languros sub adierea vântului carea bătea dinspre creste; dar altfel natura era liniştită.

Lui Dorin îi plăceau dansurile spaniole.

— Le-am văzut numai în filme.

— Ce dans vrei să admiri? Putem să facem o comandă.

— Ai auzit de dansul Condo jondo?

— Condo Jondo, se hotărî sora lui Oleg să danseze după ce se gândi o clipă.

Sora lui Oleg, Marta, locuise la rudele lui în urmă cu 3 ani de zile, îşi însuşise bine dansurile spaniole. Marta era o fată graţioasă, avea pomeţi eleganţi, bine definiţi şi buze lungi, subţiri şi supte; era chibzuită, o eroină pasională, o fiinţă menită să îşi transforme viaţa în legendă.

Jucau în doi: Oleg ridică din sprâncene, dar nu ezită, sprijinindu-se de unul din stâlpii aleii. Curând muzica intensă umplu aleile şi începu să zvâcnească în noapte.

Marta se dădu uşor înapoi în hol, răsucindu-se de două ori cu mâinile în şold. În primele momente ale dansului, însă, mâinile nu intrară în joc. Toată emoţia cântecului se reflectă pe chipul ei în timp ce-şi dezlănţuia bătaia ritmică a călcâielor şi mişcarea uşoară a degetelor şi a încheieturilor. Deodată păru că liniştea fusese transformată, iar împrejurimile luaseră înfăţişarea unei tabere ţigăneşti în care numai pulsul unei inimi române se putea azi. Cântecul crescu în intensitate şi picioarele zburătoare începură să se învârtă pe podeaua lăcuită.

Acum îşi folosea mâinile pentru a-şi sublinia mişcările fine din ce în ce mai rapid. La început, le ţinea sus deasupra capului, pentru ca deodată să le lase să ţâşnească spre lateral; apoi, le cobora uşor pe lângă trup, iar călcâiele îşi reluau ritmul de la început. Aveai senzaţia că se desprinsese de timp şi spaţiu, ba chiar parcă uitase şi de sine. Olga nu putea decât s-o privească vrăjită. Oleg se mândrea cu sora sa, fiind impresionat de cât de frumos şi energic dansa. Totuşi, răspunse indiferent, modest, dând din umeri în timp ce muzica sălbatică lua sfârşit, lăsând loc unui cântec de dragoste.

Muzica lină şi convingătoare îl învălui pe Dorin, răspândindu-se în noapte într-un tremur uşor al sunetelor.

— Cum m-aş mai învârti şi eu cu Dorina pe acea muzică fermecătoare… Drept zis, eu n-am dansat dansuri ţigăneşti, deci nici spaniole. De mult n-am mai ţinut-o pe Dorina de talia ei subţire şi mlădioasă. Da…

În următoarele zile, Dorin se plimbă pe insula pe jos, admirând-o în întreaga ei splendoare.

Casa rudelor lui Oleg era construită sus, pe partea sudică a terasei. Aici se ridica viţa de vie, bananii creşteau din abundenţă în apropierea casei, drumurile erau înguste şi nu trecea niciun mijloc de transport.

Era dimineaţă, dar pe cer încă se vedeau stelele. Drumul din faţă nu era prea aglomerat. Se zăreau licăririle mării îndepărtate, luminate de strălucirea lunii. Străluceau şi munţii de altfel întunecaţi, mărginind coastele mării îndepărtate şi luminând cu argint. Ici, colo, printre aleile copacilor, străluceau acoperişurile de ţiglă şi pereţii albi ale cătunelor adormite.

Pentru Dorin, totul era ca o vrajă care îl învăluia în mrejele sale.

— Doamne. Ce miresme puternice au aceste flori!

— E vreme de ploaie.

— Să ştii, Dorin, aici plouă foarte rar.

Furtuna se apropia pe apă, într-o beznă de nedescris, iar tunetele se îndreptau spre ţărm de mai mult de o oră, fiind însoţite de fulgere dinspre munţii El Teide. Părea că toate porţile iadului fuseseră deodată eliberate, iar infernul năvălea cu o forţă nebănuită asupra lumii lipsite de apărare. Lumina fiecărui fulger părea mai mare, mai puternică şi mai ameninţătoare decât aceea de dinainte, învăluind grădinile de dedesubt doar pentru a le lăsa apoi să se cufunde într-o beznă şi mai înfiorătoare. Tunetele se apropiau atât de mult încât aveam sentimentul că loveau chiar deasupra capului meu.

În seara aceasta, Dorin avu un vis foarte viu.

— Am văzut-o pe Dorina, povesti el. Eu stăteam neclintit sub un copac cu frunze mătăsoase, iar când m-am îndreptat spre ea, un val de frunze i-a căzut la picioare. Ea nu se miscă. De ce oare? Stăteam şi o priveam de parcă o vedeam pentru prima oară. Era îmbrăcată în rochie de mireasă, o rochie atât de frumoasă… Da, aceea era rochia pe care visam să o poarte la nunta noastră. Faldurile îi acopereau umerii. Copleşit de parfumul petalelor de trandafir care cădeau pretutindeni în jurul ei, pentru o clipă am avut impresia că o sărut. Aproape că simţeam atingerea buzelor ei pe gură. Eu îi pusesem cu blândeţe mâinile pe umeri, întorcând-o cu faţa la lumină. “Tu eşti?” am întrebat-o. “Eu te caut mereu.” Apoi m-am trezit.

Oare ce înseamnă visul acesta? Când am adormit din nou, povestea a continuat. Parcă atingeam valurile delicate ale rochiei de mătase în timp ce îi sărutam obrajii şi dansam cu ea. E un sărut pe care mi-l voi aminti mereu. Un sărut…

Tulburat de acest vis, m-am întristat foarte tare. La câte nunţi ale colegilor am fost poftit… Dar eu? Rândul meu când va veni? De ce?

Buzele se mişcară, vrând să vorbească, dar nu se auzea niciun sunet. Inima îi era cuprinsă de sentimente de durere, de teamă, de disperare.

“Unde eşti?…”

Tristeţea se adânci.

“Nu se poate ca mie să mi se întâmple aşa ceva. Am aşteptat atât de mult, am suferit atât de mult…”

                                       * * *

Ploaia care ne ameninţase toată ziua se dezlănţui brusc, căzând cu stropi atât de grei şi mari pe terasă, încât Dorin nu îşi putu găsi consolarea în grădină. Stătea în picioare, asculta ploaia ce cădea pe acoperişul de ţiglă şi privea cum se umpleau vasele ornamentate din curte.

Era o ploaie tropicală, care cădea neostenită din cerul plumburiu. Apa trebuia adunată în bazine mari.

Stropii mari cădeau ca o perdea cenuşie, sărutând pământul. Greutatea lor apleca tulpinile florilor, şi scutura petalele de pe ramuri.

Zgomotul era teribil şi făcea ca inima privitorului să se umple de teamă. Dorin privea afară spre grădina răvăşită. Vântul puternic îndoia palmierii aproape până la pământ. Crinii rupţi atârnau de tulpini.

— E mai rău decât ne-am aşteptat, zise Dorin.

Olga zâmbi, dar făcu prudentă un pas înapoi, cuprinzând braţul lui Oleg.

În acel moment, Dorin şi Oleg începură să depene amintiri din timpul studiilor de la universitate. Am vorbit cu toţii, deci, despre una, despre alta…

Interesant cum s-au mai format familiile din povestea noastră de dragoste, cum s-au mai schimbat oamenii.

— Ştii, Oleg, mi-aduc aminte de cuplurile Vasile — Nica şi Ana — Petrea.

La o şedinţă începusem să discutăm povestea lor de dragoste. Interesant cu ce s-a terminat…

— Totul în viaţă se schimbă, Dorin, dar ştii, eu am păstrat acea poveste de dragoste în minte şi o păstrez ca pe un document important. Da, da, ca pe o relicvă.

— Câte lucruri frumoase am făcut noi la facultate!…

— Câtă fantezie ai tu, Dorin?!

— Eu nu doar păstrez această aşa-zisă relicvă, ci o şi prelungesc. Din păcate sufăr din cauza aceasta. Acolo, la facultate, îmi părea că sunt cel mai fericit om pe lume, dar acum sunt cel mai nefericit până când…

— Totul se va termina cu bine.

— Am nădejdea că o voi găsi. Am o durere în suflet, însă… De ce nu a fost şi ea cu mine aici, pe Insulele Canare, să vadă asemenea frumuseţi?! Îmi pare rău că vine timpul să plecăm acasă.

Trecură 10 zile. Bronzaţi, odihniţi, mulţumiţi de tot ceea ce văzusem şi de cum petrecusem zilele acestea, ne-am pregătit de plecare.

Am zburat cu avionul până la Chişinău, iar acolo ne-a aşteptat maşina.

Şi iată-mă din nou în biroul meu plictisitor. Pe masa de lucru, o claie de hârtii, ziare, scrisori… Secretara îmi mai aduce unele proaspete de azi. Mă uit fugitiv printre ele şi mă opresc asupra unui nume cunoscut.

— Vasile Sîrbu, de unde îl ştiu? se gândi Dorin.

Desfăce plicul destul de gros şi citeşte. Face o pauză. Îndată se adresează secretarei:

— Să intre domnul Sîrbu Vasile…

— Se poate?

— Da, da, intraţi. Luaţi loc, vă rog!

Dorin îşi aţinteşte privirea asupra bărbatului pe care pare că l-a mai văzut cândva. Acesta are o statură mică, ochi negri şi sredelitori şi o mustaţă neagră, meşteşugit tunsă.

Mă priveşte o clipă, îşi încruntă sprâncenele.

— Sunt numit ca secretar de partid în satul Baimaclia şi am probleme în gospodărie. Vreau să ştiu care sunt sarcinile mele de partid în acest domeniu.

— Ah, mă uit şi nu-mi dau seama de unde vă cunosc.

— Da, am studiat la aceeaşi universitate. Da, trec anii, v-aţi schimbat…

— Cum e situaţia dumneavoastră? Aveţi copii, familie…?

— Dar dumnevoastră?

— Deseori mi-aduc aminte de poveştile noastre de dragoste. Foarte interesant a fost la facultate.

— Staţi, staţi, şi eu, da. Îmi aduc aminte de poveştile de dragoste. Începusem să ies cu o fată când am primit o directivă de la Comitetul Central. Nu am mai ieşit apoi, ne-am despărţit, eu am plecat un timp peste hotare… Veronica acum lucrează in Baimaclia ca învăţătoare la clasele primare, Ana lucrează in Popeasca, predă limba rusa.

— Daaa, a trecut timpul, eram tineri şi totul era interesant.

— Şi cum s-a îndeplinit totuşi cele ce aţi scris în povestea voastră? Sunt curios.

— Eu am scris şi o scurtă povestire despre asta. O port în geantă, pot să v-o citesc, dacă nu aveţi nimic împotrivă.

— Da, da, cu plăcere, am timp liber.

— Cofia, vă rog 2 cafele.

— Iată, în toţi anii de facultate eu şi Veronica am fost buni prieteni. La fel şi Petrea cu Ana. Într-o zi, Ana mă pofteşte să vizionăm un film.

— Unde ai fost? mă întreabă supărată Veronica.

— La un film cu Ana, i-am zis.

Mă îndrăgostisem de Petrea. Nu pot să-mi închipui alături de mine alt băiat în afară de el. Mă simţeam vinovată că l-am invitat pe Vasile la film numai ca să-i trezesc gelozia lui Petrea. Am înţeles după privirea lui că s-a prefăcut că nu a luat în seamă încercarea mea. Când cineva spunea ceva mai puţin drăguţ despre Vasile, cuvintele se ciocneau de instinctul meu de protecţie. Dar în acele împrejurări mă străduiam să-mi menţin calmul. Petrea a venit în oraş de puţin timp şi totuşi şi-a dat seama de sentimentele pentru Vasile. Era un lucru atât de evident şi toţi au înţeles, dar Vasile, nu. E numai prietenul meu. N-aş vrea să risc prietenia noastră pentru un sentiment despre care sunt sigură că nu-i reciproc. Vasile oricum nu m-ar fi privit aşa drăgăstos cum o priveşte pe Veronica. Îmi era frică, nu voiam să pierd anii petrecuţi împreună cu cei mai buni prieteni.

— Aşa, dar eu sunt aici, zice Petrea, ca să-l fac pe Vasile să fie gelos.

— Nu voiam să te folosesc, am răspuns eu ca să salvez situaţia. Voiam să devenim prieteni buni.

— Ne-am înţeles.

Iar Vasile stătea în pragul uşii cu ochii aţintiţi la mine.

În acel moment mă simţeam fericită, pentru că părea ca Vasile să reacţioneze într-un mod nu prea drăguţ de fiecare dată când m-ar vedea cu Petrea.

Când Vasile s-a aşezat lângă Veronica, însă, gelozia a început să mă roadă în fiecare celulă.

De obicei, la facultate, locul de lângă Vasile îmi aparţinea mie. În schimb, când m-am aşezat aproape de el, având senzaţia că e concentrat asupra exerciţiului la matematică, Veronica a început să ţipe. M-am întors şi am văzut cum braţul ei strângea mijlocul lui Vasile, iar faţa îi era sprijinită de pieptul lui. Am fost copleşită de o senzaţie de rău.

Petrea şi-a aşezat mâna peste a mea şi mi-a zâmbit.

— Mi se pare că te-ai îndrăgostit, zise el şi mă sărută pe frunte. Noapte bună!

“Cum ar putea evolua lucrurile după ce terminăm studiile?” mă tot gândeam.

Profesoara a intrat în clasă şi ne-a împărţit pe grupe, pentru a continua împreună studiul limbilor străine.

Doamne, cu cât treceau zilele, cu atât mai mult uram acea fată perfectă care stătea lângă Vasile, iar el o dorea aşa cum nu m-ar fi putut dori niciodată pe mine. Dar iată că eram destul de prostuţă, încercam să îmi imaginez că Vasile şi Veronica se potrivesc de minune.

După ce am ieşit, am găsit-o pe Veronica aşteptându-mă afară. E o fată dulce, simpatică, sensibilă. Când am ajuns acasă, m-a sărutat gingaş pe obraz şi mi-a şoptit:

— Mulţumesc, eroul meu.

Îmi dădeam bine seama de cât de geloasă eram, dar nu puteam să fac nimic.

Ea, Veronica, cucerea băiatul pe care eu îl iubisem dintotdeauna. Unicul care îmi doream să fie al meu.

De fiecare dată când o vedeam, îmi pierdeam tot respectul de sine. Era aşa dulce şi drăguţă încât era imposibil să nu o adori.

Prietenul meu, Petrea, ştia că eram îndrăgostită de Vasile, şi că nu aş fi avut curajul să fiu cu altcineva. Gândul că Petrea se îndrăgostea de mine nu mă bucura.

— Facem exerciţiul împreună, zise Vasile.

Ana roşi.

— Bine, îl facem.

Printre altele, vorbind, îl intreb:

— Între tine şi Veronica este ceva serios?

— Suntem buni prieteni. Veronica e o fată deşteaptă, modestă, frumoasă.

Mă gândesc că poate Vasile are sentimente şi pentru mine. Eu sunt foarte atrasă de el. Are ceva ce mă ţine legată de el. Trebuie să-i spun lui Dorin, el o să mă ajute.

Simţeam că-mi va face bine dacă aş petrece după-amiaza cu Dorin, pentru a-mi deschide sufletul şi a vorbi cu el despre situaţia mea cu Vasile.

Nu reuşeam să opresc vocea Veronicăi, care suna ca un ecou în capul meu. Roiurile acelea de cuvinte mă distrugeau.

— Ca să obţii ceva, trebuie să îi spui că fata aceea nu simte nimic pentru el. Aşa vei obţine ce doreşti, o sfătui Petrea. Te vei preface că eşti cu mine.

Sună soneria. M-am repezit să deschid.

— Hei, Dorin, mă bucur că ai venit. Numai tu mă poţi ajuta.

— Cu ce te pot ajuta?

— Nu mă pot lămuri în ceea ce priveşte sentimentele mele. Scuză-mă, te rog, că te-am chemat la ora aceasta, dar ştiam că pot conta pe tine. La facultate circulă multe zvonuri: unii spuneau că sunt îndrăgostită de Petrea, alţii că nu am prieten.

Majoritatea ştia că eram topită după Dorin, dar el nu ştia despre sentimentele mele ascunse.

— Ei, începe Dorin, ce te doare, cu ce te pot ajuta? Spune-mi toate secretele tale, altfel cum? Nu mă pricep la genul de băiat de care ai avea nevoie lângă tine.

— Unul… un pic aşa, ca tine, cineva care ar şti să aibă grijă de mine. Eu sunt o fiinţă slabă.

— După spusele tale, ar trebui să te ajut să-l facem pe Vasile să fie gelos. Aşa, nu ştiu dacă asta ar da rezultate.

— Da, nu ştiu.

— Văzându-te cu altul, Vasile va înţelege ce simte pentru tine.

— Eu aş spune că asta e o prostie. Gelozia este un lucru rău în relaţiile dintre oameni. Înţelegi, Ana? În al doilea rând, vezi că Vasile o iubeşte pe Veronica. Şi atunci ce se întâmplă? Aceasta nu este o metodă.

Ana a izbucnit în plâns.

Dorin m-a apucat delicat de bărbie şi mi-a mângaiat obrazul.

— Nu plânge, te rog!

Când s-a atins Dorin de obrazul meu, am simțit un fior pe care nu l-am mai avut niciodata.

Vazând că-i curg lacrimile șiroaie, el o strânse la piept prietenește și zice: “Liniștește-te, totul va fi bine, dar nu prea înteleg ce este acolo la tine în fundul inimii.”

Ce se întâmplă? Corpul meu parea blocat și eu m-am pierdut total, m-am lăsat compleșita de această îmbrățișare. Am rămas nemișcată în mijlocul holului.

Ai văzut cum a reacționat Vasile când erai lipită de pieptul meu și toți studiau privirile fixate asupra noastra? Am mers la facultate.

Nu mai auzeam nimic din povestirile profesoarei de psihologie.

Pe parcursul întregii ore, n-am facut altceva decât să mă gândesc la el, da, da la Dorin: la părul lui negru ondulat, la buzele lui cărnoase, la nasul ușor cârn, la ochii profunzi, la brațele musculoase, la privirea lui ca o fată duioasă și la vocea dulce care-mi topea inima.

Aș da orice ca să pot pătrunde în mintea lui și să aflu la ce se gândea.

Azi de dimineață îl zăresc pe terasă, făcea sport.

— Salut Dorin, ce faci?

Reacția lui a fost neașteptată, n-a privit-o în ochi și i-a răspuns scurt.

— Bine.

Mă urăște, imi zic, mă scoate o fată prostuță, fară experiență de viață, se poartă ciudat.

Am ieșit în grabă din auditorie ca să fug acasă, să-mi plâng toate lacrimile, mă gândeam la privirea pierdută a lui Dorin, se intâmplase ceva, poate are vreo veste rea de la Dorina. Sărmana fată, a fost deportată cu părinții săi, Doamne ce se mai face in lume?

Simțeam că nu-mi ajunge aer în piept. Voiam să mă închid în odaie și să plâng până la ultima lacrimă.

Unicul lucru de care aveam nevoie în acel moment era o îmbrățișare în care m-aș simți protejată…

Nu era greu de înțeles că viață mea se rotea numai în jurul unui singur om, Dorin. Dar cum să mă apropii de ființa lui?

— Nu trebuie să plângi pentru un băiat care nu-ți împărtășește sentimentele, îi zise Petrea.

— Vei găsi o persoană care va știi să transforme acele lacrimi într-un zâmbet. E o îndrăgostire ce va trece.

O cunoșteam pe Ana, era o fată cumsecade, foarte gingașă, mereu disponibilă să-i ajute pe colegi. Pentru ei a organizat mici grupuri de studiu.

— Îl iubesc, murmură față.

— Tu trebuie să faci primul pas.

— Nu mă pricep cum, aș întră în pământ de rușine.

Mi s-a părut că iarăși stau pe acel hol, cu 100 de ochi ațintiți asupra mea.

Numai că în momentul când îmi imaginăm cum mă îndepărtăm de Vasile cu ochi verzi, și în locul lor au apărut ochii cei adanci si intunecati ai lui Dorin, care-și concentrase privirea către noi.

Era mai frumos ca oricind: parul intunecat, camasa alba deschisa, pantaloni negri strinsi la picioare.

Daca el ar fi dorit, orice fată ar fi stat la picioarele lui.

Se întunecase, vremea părea a ploaie, aburea un vântuleț rece.

— Acum ce stam afara, acolo inauntru ma asteapta Veronica.

— Mergem să dansăm.

Am reușit să ne amestecăm printre ceilalți dansatori, veseli și transpirați și am dansat până ce am obosit.

Dorin arăta că un zeu coborât pe Pământ. Fetele de lângă noi, observaram că nu reușeau să-și ia ochii de la el.

— Îmi plac dansurile, dar păcat că lipsește Dorina.

Vasile dansa cu Veronica. Erau fericiți, zâmbeau mereu.

Pe mine m-a invitat Petrea, toată seară, dedicându-mi atenția.Eram cei mai buni prieteni… El nu mă lasă să fiu tristă. În timpul dansului îl întreb: crezi că aș avea vreo șansă cu Dorin? El e liber acum.

Mi se face impresia că Vasile cumva ar fi fost îndrăgostit de tine.

Nu vezi cât de rău se uită Veronica?

— Dar ce are una cu altă? știu că va cunoașteți de când erați mici, ați crescut împreună, între voi s-a format o legătură.

— Acesta nu este sentimentul care îmi trebuie mie. Petrea mă sărută gingaș pe frunte.

Sărutul acela însemna ceva, ce nu puteam adormi, m-am zvârcolit toată noapte. În fond era vorba de un singur sărut. Eram îngrijorată, pentru că prima dată un bărbat a fost în stare să-l șteargă din mintea mea pe Dorin.

Desigur că întâlnirile cu Petrea erau altceva de o parte decât sentimentele ce le aveam către Dorin. De aceasta nu știa nimeni. Știam bine că trebuie să nu mă gândesc la relații cu Dorin, dar nu știam cum s-o fac. Eram cu el buni colegi de facultate și de aceea m-am adresat după un ajutor, după ce mi-a fost rușine de ce am procedat așa și nu altfel.

Dacă un timp mi-a creat o bună dispoziție, în realitate mi-a adus lacrimi.

— Da, m-a sărutat Petrea că să-l uit pe Dorin, dar această sărutare era prea puțin.

— Poate Petrea e băiatul potrivit pentru mine, – mă gândeam, și iarăși nu-mi imaginăm pe nimeni altcineva alături de mine decât pe Dorin, mă gândeam.

In sfârșit, spune Petrea că cineva, care nu este Dorin a reușit să se îndrăgostească de tine, șopteau Ana și Petrea la lecția de matematică.

— Ana, la tablă, se auzi glasul răgușit al profesorului de matematică.

Profesorul de matematici prea voia să mă urască.

M-am apropiat de tablă ca să rezolv o ecuație imposibilă, stăteam în față acelor cifre lipsite de sens, dar în minte îmi sună ceva ce îmi dicta că eu trebuie să susțin materialul la matematică, chiar dacă nu îmi plăcea de loc.

— Pentru ce-mi trebuie ecuațiile acestea prostești. la lecțiile de limbi care mi le-am ales să le studiiez adânc., acolo mă concentrăm mai des.

— Cifre...cifre… dar gândul îmi era la Dorin.

— Ce faci acolo cu cifrele celea le pui la cale sau nu, ridicându-și sprânceană, întreabă profesorul.

Nu înțeleg cifrele acestea, nu le pot rindui.

El se apropie mai alături de mine și îmi zice: „ Cred că nu veți avea probleme dacă ați studia împreună cu Dorin, cel mai bun elev, va reuși să va ajute, a explicat profesorul.

— Uh, a răsuflat ușor Ana, ce bine.

Acum va iubesc cifre dragi!

A două zi mă apropii de Dorin să-i spun noutatea, dar că din păcate, lângă el se învârtea Veronica cu problemele ei.

S-a rotit în jurul lui și au plecat ca să mănânce prânzul împreună.

Petrea mă aștepta afară lângă motocicleta sa. Eram fericită cu el într-un fel, dar totuși nu puteam să alin acea umbră de tristețe care mă însoțise întreagă zi. Îl urmăream să-i văd chipul lui concentrat asupra materialului de matematică. El rezolva toate exercițiile mai grele de înțeles înainte de a ne preda profesorul acest material.

Mă uităm pe sub gene la el. Buzele strânse, ochii ușor semideschiși și sprâncenele coborâte în jos...era întradevăr fermecător.

Ma sună Dorin.

Astazi la orele 15 sunt liber, dacă ești de acord ne ocupăm de matematică, știu ca nu o iubești, dar care-i problema, trebuie Ana, trebuie.

Cu emoții destul de pozitive, mă prezint la ora cuvenită.

Bună ziua, Ana, esti gata de a studia matematica? ma intreaba Dorin intr-un ton serios.

— Bună, îi răspund bucuroasă nu de acea că o să învăț matematică, dar de acea că am să-l văd mai des.

Dezgustul meu de a studia matematică a crescut și mai tare.

— Tu nu uibesti matematică? mă întreabă alcătuind exercițiul cuvenit.

— Eu mai tare te iubesc pe ține Dorin., mă roșesc de prostia pe care am pronunțat-o, decît pe toate obiectele de la facultate luate împreună.

— Da, n-am așteptat de la ține așa ceva. Hai să fim serioși. — De dată această nu mai vedeam nici o cifra, toate se transformara într-o mare problema.

— Eu iubesc numai o femeie care se numește Dorina, de fapt, numele era Vera, eu am numit-o Dorina. Dacă privești pe banca unde am stat 3 ani eu am scris Dorin +a= Dorina.

Dragostea noastră era cunoscută la facultate.

Pe astăzi e de ajuns, la revedere! Ne vedem mâine la aceeași ora 15.

Mi-am adunat gândurile și mi-am zis, de azi nu mă mai prostesc.

Mă întorc acasă și ce să văd? Pe masă de bucătărie un buchet mare de trandafiri..Nu văd nici o foița

cui ar fi adresați trandafirii.

În cap îmi roiau fel de fel de gânduri dar de fapt, trebuia să mă gândesc la exercițiul pe care mi l-a propus Dorin pentru a-l rezolva.

Mă așez mai comod, mă concentrez, îmi aduc aminte de toate poveștile lui Dorin în ceea ce privește matematica, dar cifrele aceste iarăși fugeau din fața ochilor și iarăși mă gândeam la acea problema de mai sus cu numele Dorin. Ce om destoinic, Doamne, de ce mă pedepsești.Am să mă rog ție, că să-mi dai un bărbat că el. Mă gândeam la acea dragoste adevărată dintre Dorin și Dorina. E ceva din romanele fantastice.!

A doua zi mă prezint la ședința noastră pentru studierea afurisitelor cifre, cât de urâte îmi erau, dar din stimă către Dorin trebuia să le iubesc. Cu chin, cu vai, rezolv acel exercițiu și i-l prezint lui Dorin că să-l controleze.

— Ele n-o să-mi trebuiască în viață, nu voi fi contabilă, zice Ana.

— Bravo Ana, să știi că ai reușit, mai departe o să-ți fie mai ușor.

— În viață totul o să ne fie de folos, doar tu devii om calificat, om de științe pedagogice.

— Uite ce trebuie să rezolvi pentru mâine. Dacă o să ai nevoie de ajutor, mă suni.

Din zi în zi eram cei mai buni prieteni. Am înțeles ce sentimente profunde are acest om pentru Dorina sa. Dis-de-dimineață mă sună Dorin, deschid ușa, și mă arunc în brațele lui, fără să aștept ceva. Aveam atâta nevoie de îmbrățișarea lui încât nu-mi pasă de nimeni altcineva. Nu-mi dădeam seama dacă prietenul meu cel mai bun are ceva pentru mine sau nu.

— Doar noi ne-am înțeles, Ana…

— Mă scuzi, nu știu cum s-a primit fără să-mi dau seama, se roși că macul. Nu știam ce este? bucurie, durere, tristețe, alinare…

Dorin mi-a mângâiat delicat obrajii. Nu știam ce să fac că să ajung la acel sentiment. Era o imagine, ca și cum cineva cu mulți ani în urmă a scris numele lui în inima mea cu un stilou permanent.

Nu puteam șterge nicidecum iubirea pe care o simțeam pentru el.

Și atunci inima și mintea îmi spuneau un singur lucru:

— Tu trebuie să lupți pentru dragostea ta.

Nu dormisem toată noaptea, îmi roiau fel de fel de gânduri și prostii în cap. Era ultimul bal pe care am vrut să-l împart cu Dorin, acel de care trebuia să-mi amintesc tot restul vieții mele.

Va urma vacanță de vara, apoi facultatea. Vor trece zile și nopți nedormite, s-ar putea să nu ne vedem mult timp și atunci cine știe ce se mai întâmplă.

Îmi spune Dorin.

— Vezi, mâine trebuie să dai examenul la matematică, cred că te-ai pregătit bine. Hai, curaj!

Te-ai gândit bine la propunerea mea, după examen mergem la o petrecere?

El m-a mângâiat pe față și mi-a dat o șuviță de par după ureche.

— Nu m-am putut abține și l-am sărutat. Brațele lui mi-au cuprins talia.

Dorin a început să-mi povestească despre dragostea lui perfectă cu Dorina: privirile ei, vocea dulce și multe alte lucruri ce mă enervau.

Era o zi călduroasă cu soare arzător.La câțiva pași de mine, Dorin s-a oprit să-și scoată tricoul.Am încercat în toate modurile să par indiferentă, dar era destul de dificil.

Oarecare fată și-ar fi pierdut capul după un băiat atât de frumos că el, cu acel corp sculptat.

Peste drum îi văzusem pe Vasile și pe Veronica.

Te aștept în parcare peste un sfert de ora, strigă Vasile. A apucat față Veronicăi cu mâinile, s-a apropiat pentru un sărut tandru care s-a prelungit mai mult decât era prevăzut. Strânși unul de altul, dansau lent după propria melodie.

Mi-ar fi plăcut și mie să petrec seri întregi cu un băiat iubit pentru tot restul vieții mele.

Inima mi s-a frânt când am văzut cum Vasile o sărută pe Veronica.

Vasile o strânge la piept, mai strâns corpul firav al ei.

se îndoaie. Petrea mă privea cu invidie.

Seară era senină, din cer se vedeau stelele arzătoare și sclipind parcă dispăreau în nestiire

— Ce frumoasă seară pentru îndrăgostiți!

— Dacă ai vedea o stea căzătoare, ce dorința ți-ai pune?

— Eu i-ași fi cerut lui Dumnezeu ca Dorin să se îndrăgostească de mine.

— Fantastic, doar ai auzit prea bine ce ți-a răspuns Dorin.

— Dar tu de unde știi?

— Mă pricep, doar Dorin mi-a povestit amănunțit despre povestea lui de dragoste adevărată, și prețuiesc oameni ce-și consacrează viață unei ființe atât de iubite.

— Dar tu, ce dorința ai pune stelei căzătoare? O întreabă, uitându-se direct în ochii ei frumoși.

— Unicul lucru pe care l-aș cere e deja aici lângă mine, a spus ironic Petrea, netezindu-i mâna. În sinea lui se gândea cum ar putea face că Ana să se îndrăgostească de el.

Pe lângă noi treceau Vasile cu Veronica, așa de îndrăgostiți, dar întradevar le stătea bine.

— De ce ești singură, unde este Petrea? O întreabă cu un pic de invidie, Vasile.

— Îl aștept, curând vine, ceva să-i transmit?

— Nu, așa, te-am întrebat de curiozitate.

Mă făcea să-mi pierd răbdarea, ce te-ar interesa unde este Petrea. Că să nu-mi stric dispoziția, mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.

Și acum m-am hotărât. Mult timp am căutat un băiat care să mă facă să uit de Dorin și în sfârșit l-am găsit.

Din acea după amiază a existat numai Petrea, da, numai el.

Și iarăși îmi pun întrebarea: „ Tu crezi că un sentiment atât de puternic poate să dispară în câteva săptămâni?

— Sunt îndrăgostit de tine la nebunie Ana! Am așteptat mult până când tu te-ai lămurit de sentimentele tale de dragoste, și vezi că Vasile o iubește pe Veronica iar Dorin iubește numai o femeie despre care știe toată lumea. Nu aș fi aici dacă m-ai fi ignorat. Eu știu că iubirea este un sentiment care nu se poate controla. Eu voi merge mereu lângă tine, chiar dacă tu nu l-ai uită pe Dorin că pe un vis din trecut

Oamenii din jur ne priveau curioși de discuția noastră aprinsă.

L-ai iubit pe Vasile și el știe lucrul acesta. Dacă tu îi vei spune că mă iubești pe mine o să vezi cum va reacționa.

— Cred că nici el nu ar vrea să te piardă din viață lui.

Tu ești o față foarte destoinică, când ai suferit din cauza unor prostii, când ai plâns după zâmbete, după speranțele de ieri, înseamnă că ai învățat multe. Când inima ți-e ușoară și la bine și la rău, că ți-e plină de dragoste adevărată.

Ea a tras aer curat în plămâni.

— Mulțumesc Petrea, ori de câte ori m-oi trezi în brațele tale voi zâmbi, nu voi privi în urmă.

— Vreau că inima mea să fie focul la care să te poți încălzi când ești răcită de griji. Ești iubita doar pentru că exiști, fermecătoare pentru inima mea.

Tu ești femeia minunată ce-mi umple inima de fericire.

— Ce frumoasă e viață când iubești cu adevărat!

Te port în gând cum vântul poartă miresmele florilor de primăvară. Te cuprind în suflet cum cerul cuprinde măreția soarelui.

Tu ești lumea mea, desfătarea fiecărei dimineți când mă trezesc.

— Nu-mi cere să te prețuiesc, altfel n-ar putea-o face o mie de bărbați la un loc, te visez atât de frumos și am atâtea să-ți dăruiesc, te aștept să visam împreună.

Iubirea este un dans al sufletelor făcut să nu se termine niciodată, o revărsare eternă unul cu celelalt.

— Aș vrea să nu te mai rupi din brațele mele.

Petrea mă strânse în brațe șoptind: “Te iubesc. Te-aș alinta mereu în brațele mele. Ascultă-mi inima cum se zbate. În orice măsură inimile noastre vor fi unite, acel fir care le-a legat nu se va rupe niciodată.” În ciuda tuturor problemelor, în adâncul sufletului știam acum că Petrea e a mea jumătate.

Vasile face o pauză.

— Nu te-am plictisit?

— Nu, nu deloc, este foarte plăcut când cineva este atât de îndrăgostit de tine. Iată, nu m-am priceput deodată de sentimentele acestea ale Anei. Pe urma ea mi-a spus deschis. M-am simțit încîntat, dar foarte bine i-am lămurit că eu iubesc toată viață numai o femeie.

— Și te-a înțeles?

— Ea m-a înțeles, dar din păcate nu a putut să mă scoată din inimă, asta am înțeles din conținutul acestei povești de dragoste a ei.

Mă bucură faptul că ea s-a îndrăgostit în sfârșit în Petrea. Aceasta e poate soarta ei. Petrea e un băiat potrivit pentru ea, ei se potrivesc de minune.

— Acum ei au format o familie bine închegată, au și un copilaș.

— Le doresc numai bine.

— Și mai au și un bebeluș, un băiețel, l-au numit Dorinel.

— Nu mai spune, chiar așa în cinstea numelui meu, mă bucur nespus.

Ana, când îl dragoleste îi zice „ Dorinel, Dorinel, dor, dor!

— Minunat! Mi-am adus aminte de un caz din viața mea cu cuvintele.” Dor, dor!…

— Toată viață mea sunt în căutare. Aflasem că Dorina plecase la fiica sa în Germania.

Îmi închipui că Germania e mare, cum aș putea s-o găsesc. Mi-aduc aminte că aveam un prieten, Willi, ce locuia demult în Germania. Îl sun.

— Alo, aici locuiește d-l Willi? mă întreabă un glas

răgușit de femeie.

— Da, aici, dar d-voastră cine sunteți?

— Sunt un coleg bun de muncă din Cornești, cândva demult am muncit împreună.

— Telefonul, Willi, pe tine te caută cineva, un coleg de muncă, — aud în telefon “Bună ziua, Willi, sunt Dorin, da, da colegi.”

— O, Dorin, câte ierni și câte veri!

Da, Dorin eu mă găsesc în concediu În Chișinău la niște rude, așa că intru pe la tine, tu unde ești?

— Aaaa, mă găsesc aici în Chișinău, muncesc în rândurile de mai sus ale Partidului.

— Unde ne putem întâlni? Pentru mine, ar fi bine la ora 10 lângă monumentul lui Ștefan cel Mare.

— Bine, ne-am înțeles, totul pentru mâine.

De departe îl zăresc pe Willi cu un ziar în mână.

— Bună ziua, prietene! Ce surpriză, ne cuprindem călduros. Cum o mai duci, ce faci?

— Bună să-ți fie inima.

— Ce probleme ar fi putut avea un mare secretar de partid?.

— Am, dragă, o scumpă ființă sufletului meu, o iubesc toată viață, dar soarta ne-a despărțit prin oarecare situații care nu depindeau de noi.

— Sunt curios.

— Pe scurt, învățăm la școală pedagogică din Bender am stat pe o bancă toți trei ani. Aș vrea să aflu ceva despre ea, dacă ar fi cu puțință. M-am îndrăgostit nebunește în ea. Am auzit printre altele că ea locuiește în Germania, dar nici orașul nu-l știu, înțelegi?

Sufăr de atâția ani… dragostea noastră a început de la o petală de trandafir.

Într-o zi, mergând pe stradă, pe palmă, fluturată de vânt că o păsărică, se așază o petală de trandafir așa proaspătă și frumoasă. O aduc în clasa și o așez pe caietul vecinei mele.

În ziua ceea, am scris compunere pe tema liberă. Eu am numit compunerea: “O petală de trandafir”.

Profesorul de literatură a accentuat că compunerea mea este cea mai bună, dar mă întrebă de ce am scris că ea se va prelungi toată viață. Asta este povestea mea de dragoste, Willi.

În vara aceea, când ne găseam în vacanță, ea a fost deportată în Siberia cu părinții. Au fost deportate multe familii din Moldova întreagă. Așa s-a început epopeea sibiriana, drumurile suferințelor multor moldoveni nevinovați.

Eu am așteptat mulți ani, am corespondat toți anii până când au fost reabilitați.

Poate că și-a format o familie, nu știu nimic și cândva aflu că e plecată în Germania.

— Poate că are familie, eu vreau numai s-o văd, să știu că ea există, dar dacă-i trebuie vreun ajutor?

— Îți promit, dragă prietene, pentru tine voi face tot posibilul. Dar dacă ea are familie, și nu mai vrea să te vădă?

Willi era un om de condiție, un bărbat ambițios și puternic, ce moștenea mândria pentru care duritatea era ca un mod de viață.

După un timp, Willi își făcuse un plan cum să afle unde locuiește, dar chiar se gândea costă femeia cea atâta atenție din partea lui Dorin.

În sfârsit, el află adresa acestei femei numite de Dorin “Îngeraș”. Nu era atât de greu de găsit fiindcă ea locuia în același oraș – Hamburg.

Fără să știe Dorin, Willi pornește o supraveghere la casa unde locuia Dorina: femeia –îngeraș.

— Am să aflu eu dacă această femeie este într-adevăr “îngeraș”. Nu auzisem de așa femei perfecte.

De aceea îmi inchiriez pe un timp o camera în clădirea de vizavi. Cumpăr un binoclu puternic și încep lucru.

Chibzuiesc cum aș putea să pătrund la ea în camera, să-i pun cei 99 de trandafiri despre care îmi povestea Dorin.

Astăzi seară încep supravegherea, să văd de este vreun bărbat în locuința ei…

Aha… intră grăbită în cameră, își toarnă un pahar cu ceai, dar după câteva înghițituri își îndreaptă privirea către măsuța din sală. Pe măsuță stă o vază frumoasă de cristal plină cu trandafiri roșii, 55 la număr, boboci perfecți care erau pe punctul de a se desface. Petalele păreau de catifea.Vaza de cristal cu fețe ce străluceau, aruncând curcubeie miniaturale pe suprafață pereților cum numai cristalul scump poate să facă.

— Cum procedeaz mai departe?

După ce reveni în locul inițial, puse paharul pe măsuță și caută printre flori și frunze o carte de vizită, dar nu găsi.

— Ce naiba? Nu era ziua de naștere, nu sărbătorea cu nimeni niciun fel de aniversare. Poate trandafirii sunt trimiși prin poștă? Poate vreun elev recunoscător?!

Cine putea să-i cunoască adresa din Germania? Nu invită pe nimeni acasă…

Mai luă o înghițitură de ceai.

— Cine să-i trimită flori?! Numai Dorin îi dăruia așa mari buchete de flori, de obicei, 99 de trandafiri...Dorin e departe, cine știe unde l-a mai trimis partidul, cred că m-a uitat…

Iar o întrebare și mai neliniștitoare, cum ajunsese buchetul în casă?

Îl sună.

— Poate vecinul știe cine a intrat în clădirea noastră.

Bărbatului îi făcea plăcere, când ea se oprea o clipă să steie de vorba cu el peste gardul viu verde comun, probabil că era singur și se plictisea. El a răspuns că nu a văzut pe nimeni.

Era alarmată. Trandafirii nu erau un produs al imaginației ei și nu se materializează singuri pe măsuță din sală. Cineva intrase și îi pusese. Verifică repede ușa de la intrare. Era încuiată, exact cum o lăsase de dimineață… fugi în dormitor și se uită sub pat… Toate ferestrele erau bine închise. În bucătărie nimic nu fusese deranjat. Se întoarce în camera și se așează pe canapea. Lua paharul cu ceai și îl puse înapoi, îi pierise pofta de ceai.

Când sună telefonul, așezat pe măsuță din capătul canapelei, tresări cu putere. “Cineva a greșit numărul!” — se întreabă ea.

Trandafirii însă erau și rămâneau un motiv de neliniște.

Îi privi fix de parcă ar fi vrut să-i intimideze pentru a-i dezvălui identitatea expeditorului. Îi privi atât de mult timp încât imaginea i se dubla, apoi se desfăcu în 4, dar brusc reveni la normal și văzu plicul alb. Era înfipt adânc printre frunze și de aceea, nu-l văzuse până atunci. Cu grijă la spini, scoase cartonașul din plicul prins de o floare cu o panglică subțire de satin. Mâna îi tremura ușor când apropie cartonașul de ochi. Pe el se afla un singur rând scris la mașină: “Sper să-ți placă”.

Un sunet la telefon.

— Da, își pusese receptorul între obraz și umăr.

— Bună seara, pixul i se opri la mijlocul semnăturii, alarmată imediat de vocea șoptită.

— Cine e la telefon?

Dar nu a primit niciun răspuns. Prima dată când Willi s-a fâstâcit, nu știa ce să-i răspundă.

De-aceea, hotărâse să mai supravegheze, să mai afle cine era într-adevăr acea superbă creatură.

Tot mai mult se încredința că trandafirii atinsese exact coarda romantică potrivită. Spiritul și aerul de independentă făceau parte din farmecul ei.

Era o profesionistă fără egal. O femeie atât de plăcută.

Din ziua în care găsise trandafirii, ea nu se mai simțea singură în propria sa casă. Se simțea așa, ca și cum mai locuia cineva acolo, ținând-o sub observație.

Voia să-l vadă, dar cum.

Simțindu-se vulnerabilă, pielea i se făcu ca de găină, dar se forța să rămâie la fereastră. Privi cu atenție casele din jur și umbrele adânci ale propriei curți.

În acest caz, Willi o privea mai aproape și mai clar.

— Da, minunată femeie, își zicea Willi, pentru ea merită să lupți…

Vorbea în sine enervată.

— Nu mi-au plăcut privirile d-tale, iar telefoanele astea îmi displac și mai mult, nu vreau să-ți mai aud vocea și dacă te prind că mă urmărești, vei plăti scump. Nu mi-e teamă de nimic, am nervi de oțel și mâini sigure.

— Nu pari deloc recunoscătoare, se aude în telefon.

— Pentru ce?

— Pentru trandafiri.

— Iată cine ești, n-am dorit niciun trandafir de la tine, ești un tiran.

— Nu sunt niciun tiran, știu foarte mult despre tine.

Asta o făcu să tacă o vreme, și ca tu să miroși aceste flori, preferi să îți pui piciorul drept peste cel stâng.

Ea închise și aruncă telefonul fără fir cât-colo. Aparatul ateriză pe pat, ea își acoperi fața cu mâinile și se plimbă de colo-colo prin dormitor, respirând adânc și încercând să se lupte cu nervii.

Nu putea să îl lase pe acest maniac s-o mai terorizeze.

— Ești un criminal! Casa mea e păzită!

Acesta este tipul cel mai periculos.

— Te crezi invincibil și de-aceea ești în stare de orice.

Deși nu avea chef să aibă de-a facere cu poliția, ea nu putea lăsa lucrurile să continue așa. Trebuia să anunțe poliția.

Mă uit atent la ea și îmi veni jale, de ce ar trebui într-adevăr sa sperii așa o ființă fără nicio vină. Mi se păruse tulburată când se repezise la fereastră cu telefonul în mână și se uitase atent pe fereastră în timp ce vorbea la telefon.

— Alo, cine e la telefon? Eu iarăși tac.

După acest telefon, nu mai semănase deloc cu o femeie calmă, rece și stăpână pe sine.

— Cine naiba o sunase? Un prieten, un dușman ori cel care-i scrisese:,,Sper să-ți placă trandafirii”. Oricine ar fi fost, dar o tulburase grozav, o speriase.

Willi hotărî să o liniștească puțin și îi zice:,,Voi fi cel mai bun prieten al tău.”

— Dacă ai iubit vreodată cu adevărat, știi că dragostea este un amestec de emoții și dorințe ca metoda lui?

— Eu am un singur prieten cu numele Dorin, cel ce m-a numit Dorina.

Aici m-am oprit de supravegheat și i-am transmis lui Dorin despre îngerașul lui cel scump. El mi-a mulțumit prietenește și apoi m-a mustrat, socotind că metoda ar fi semănat cu un spionaj.

— Acum tu ai telefonul, poți să o suni, mai departe e treaba ta cum procedezi.

— Dar tu, Willi, mă scuzi că te întreb, ai o femeie – îngeraș?

— Da, am avut mai multe, dar nu le-am putut păstra pe niciuna. Eram prea prea tineri pentru a avea vreo pricepere adâncă asupra lucrurilor; educația noastră era potrivită cu ideile din vremea aceea într-o desăvârșită necunoaștere a realității vieții. În viața noastră, poate că era o seninătate pe care nu o vor cunoaște fetele din ziua de azi. Singurul bărbat despre care se poate afirma cu certitudine că s-a oprit la o singură femeie a fost Adam dintr-un motiv lesne de înțeles. Nu exista altă femeie în Paradis în afară de Eva.

Povestea de dragoste a lui Don Juan începe foarte curând după izgonirea din Paradis. Întrebare:

— De ce ajung femeile să viseze când rămân singure, după un divorț sau după o dezamăgire, fiindcă într-o seară, Don Juan bate la ușă, rugându-le să le acorde o găzduire până dimineață.

Se pare că barbații se cred inteligenți când spun că pentru Don Juan nu exista iubire. Acești bărbați ca Don Juan nu-și dau seama că orice femeie vrea să fie iubită pentru ea insăși.

— Da, visul meu a fost unul foarte banal. Am visat să pot îmbătrâni lângă ea, am dorit o casă cu mulți copii, făgăduiam marea dragoste până la moarte.

— Basme, prietene, basme!

Don Juan zicea:,,Nu știu ce va fi mâine, tot ce pot să-ți ofer este clipa.”

— Aceasta e o fericire pe moment. Femeia cu care a petrecut o noapte de dragoste nu a apucat să se deprindă cu ea, nu s-au creat obișnuințe.

— Ce știi tu, dragă prietene, despre dragostea adevărată? Tu trebuie s-o înveți. Noi nu trăim într-o lume de sfinți, Willi, ne găsim într-un secol pragmatic în care nu e timp de visuri, zici că Don Juan ratează iubirea adevărată, deoarece nu-i capabil să se oprească la o singură cucerire, aleargă continuu din femeie în femeie, cu bagajele mereu pregătite.

— Cum ți-ai găsit tu jumătatea pentru care lupți toată viața?

— Am găsit-o pentru că am înțeles că este a mea, am studiat și la bine, și la rău. Ei i-am dăruit dragostea mea necontenită, să ardă vie și copleșitoare ce numai în cuibul brațelor mele să poată trăi.

Mă miră faptul că în jur se învârtesc sute de femei frumoase, inteligente, dar tu o cauți atâția ani pe ea, de ce?

— Și ea îmi pune așa întrebare. Eu i-am răspuns:

— Da, sunt multe femei frumoase și inteligente pe care le întâlnesc zi de zi, dar pentru tine chiar și cele mai simple gesturi și cuvinte sunt de-a dreptul transcedentale.

— Sunt multe femei harnice, ambițioase, dar unde a ajuns iubirea ta, nimic de pe acest pământ nu va mai putea ajunge vreodată, nici azi nici mâine. Sunt multe femei tandre și grijulii, dar pentru mine, ochii tăi luminați de dragoste și dor îmi sunt leagăn pentru suflet. Sunt multe femei romantice și pasionate, dar mie un singur sărut al tău îmi umple inima până la refuz. Sunt multe femei dedicate până la sacrificiu, dar eu am o singură inimă pe pământ, care bate numai de dragul tău. Viețile noastre sunt doi lăstari care cresc împreună, sprijinindu-se unul de altul.

Iată el îmi sună, începând cu cuvintele:

— Ce noroc am simțit când glasul tău, după atâta timp, mi-a izbit inima de pereții pieptului, când glasul tău mi-a înecat răsuflarea, când cuvintele au devenit flori, florile au devenit muzică. Tu ești aceea care știe ce bogății poate purta un trandafir… Fără tine m-am simțit nevrednic ca un fir de iarbă.

Se spune că iubirea este o părticică din D-zeu și îl înțeleg atât de bine cum dintre toate locurile de pe pământ, el a ales să o pună în ochii unei femei.

Tu, dragă femeie, înțelegi doar zâmbetele și lacrimile, găsești sensuri în atingeri înfiorate și priviri arzătoare, tu ești un petic de cer strălucitor, într-un colț de paradis fermecător.

— Te rog, nu-mi da drumul din inima ta!

— Și ce se întâmplă mai departe?

Mai departe, Willi mă invită la el în Germania și atunci ne-am fi putut întâlni cu Dorina.

Peste o lună de zile, îmi veniseră documentele și iată-mă, în Germania. Aterizează avionul.

Printre mulțimea de oameni, care fiecare se grăbea undeva, îl zăresc pe Willi. Alături de el, stătea ea.

Osteneala ochilor dispare, părea că plutesc în întâmpinarea unei vieți noi.

Ea, care peste 20 de ani a fost și mai continuă să fie pentru el o taină.

Ea, Dorina, îngerașul meu, în toată splendoarea ei.

Iradiază de bucurie că îl vede după atâția ani.

Am îmbrățișat-o, am sărutat-o de multe ori, ne-am depănat amintirile despre acele timpuri frumoase. Ea crease pentru mine o atmosferă impunătoare.

Nu-mi puteam lua privirea de la dânsa. Era aceeași, dar încă mai frumoasă cu ochii săi pătrunzători, veșnic tineri, cu obrajii rumeni, plină de bucurie, parcă anii n-o atinsese.

Ea știa să păstreze sfințenia ce a trecut prin linia destinului.

Eu simțeam atracția, gingășia s-o readuc din nou pe făgașul de când eram tineri, plini de energie, visători și enigmatici.

— Atunci mi-a fost foarte greu, am suferit mult.

Eu voiam să cred că anume ea, Dorina, mă învățase cum să mă port atunci când te desparți de o viață și îmbrățișezi alta, rămânând nobil și curat.

— Nu puteam să mă desprind de îmbrățișarea ei.

Ținându-ne strâns de mână, îl urmăream pe Willi care se îndreaptă spre mașina parcată nu departe de aici printre mulțimea de oameni, care se deplasa dintr-o parte în alta cu coșuri pline de produse.

— Tu mi-ai luminat anii cei mai buni ai vieții mele. Fără tine, nu știu care-i chemarea mea pe pământ. Îți aduci aminte ce viață luminată am petrecut, o viață caldă, fericită, curată cu sentimente, ce semăna cu niște flori gingașe și delicate!

La locul de muncă, îmi părea că oamenii mă stimează, când mă întâlneau, începeau să-mi zâmbească, ziceau… că toți care luminează fețele de lângă el cu un zâmbet sunt oameni ai soarelui. Ei aduc toată viața în jur armonie. Dar în societate, sunt mulți oameni răi și fiindcă majoritatea este rea, egoistă, superficiată, sunt gata să facă rău, murdar, cei însemnați cu semnul lui Cain sunt blestemați să sufere și să piară.

Nimeni nu știe ce se întâmplă în sufletul meu. Pe fața ei începură să se prelingă un șir de lacrimi.

În ochii ei, zăream mici raze aurii care jucau în jurul pupilelor și chiar simțeam parfumul care-i lustruia părul. Atunci, mă copleși moleșeala, îmi aduc aminte de petala de trandafir care răspândea același parfum de lămâie.

                                         * * *

— De ce ne-a fost dat să ne cunoaștem? Și să suferim?

Ne plimbam în noaptea târzie. Stelele sclipeau printre crenguțele de iasomie desfrunzite. Ascultam râul, curgând în spatele nostru și, din când în când, trăsniturile stufului uscat. Răcoarea nopții mă făcea să o strâng în brațe mai tare. Suspinele buzelor ni se păreau și mai puternice.

Cuvintele mele dulci o făceau să plângă, dezmierdările fierbinți o înnebuneau.

— Mi-e așa de dor să te văd alături pentru totdeauna, îmi șoptea ea.

Apoi se aruncă la pieptul meu și plângea ca un copil vârât cu capul în pernă. Numai ea îmi cunoștea suferința.

— Hai, bietul meu îngeraș, curaj, consolidează-te, ai răbdare. O dragoste ca a noastră ar trebui mărturisită în fața lui Dumnezeu. Nu face să ne chinuim.

Ochii Dorinei plini de lacrimi scânteiau ca niște flăcări sub apă. Pieptul pâlpâia puternic.

Ea n-a fost niciodată mai frumoasă ca atunci, avea acea nespusă frumusețe pe care o dă numai bucuria, entuziasmul, succesul.

Willi ne-a propus excursii prin Germania, am vizionat multe castele, locuri interesante și iată că e ultima zi, eu trebuia să plec la lucru, mi se termina concediul.

În seara aceasta ultimă, ne-am plimbat departe pe șosea, să ne luăm adio.

Luna se ținea mereu după noi.

— Da. Ea ne urmărește, să fim prudenți.

Aceste cuvinte măgulitoare o făceau pe Dorina și mai tristă, gândindu-se iarăși la despărțire. Ochii ei strălucitori ca două smaralde nu puteau străluci din cauza tristeții, care zăcea în adâncul lor. Prin șuvițele de păr, se vedea o floare albă, prinsă de Dorin. Era frumoasă. Toți o admirau.

— O să fie bine, nu te întrista, îi zice luând-o în brațe cu un sărut cald pe frunte.

Ea îl privea drăgăstos.

— Sunteți o pereche minunată, zicea Willi.

— Trecutul trebuie să rămână în urmă, pentru că viitorul se află în mâinile mele, zicea ea.

Willi făcuse o masă de petrecere. Eu am ridicat paharul cu șampanie:,,În cinstea îngerașului meu scump, Dorina, pe care o iubesc mai mult decât propria mea ființă, mai presus de rațiune. Draga mea, aștept de la viață șansa să mă trezesc alături de tine, să fiu la fel de îndrăgostit cum sunt astăzi, să am parte de dragoste câte zile o să am. În cinstea ta, iubito!”

Câteva ore mai târziu, îi mulțumesc lui Willi pentru clipele minunate pe care le-am petrecut împreună, pentru toate evenimentele plăcute de care am avut parte. Dorina a intrat în baie, a plâns fără oprire cât a stat acolo, până ce apa curgea pe pielea ei și simțea cum o arde la fel cum făceau amintirile de apoi. Stătea ghemuită în cabina de duș cu genunchii strânși la piept, cuprinși cu brațele ei, iar capul era sprijinit de genunchi.

— Nu plânge, draga mea, nu plânge, cântându-i un cuplet dintr-un cântec. Cum oare din vremuri, de neguri să te rup, să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump!

Azi de dimineață plecam la aeroport. Dar ziua se vedea noroasă, norii alergând pe cer, furtuna era aproape, primele picături de ploaie își făcuseră apariția.

— O să plouă torențial.

Iată îmbarcarea la avion. Încă o îmbrățișare cu un sărut fierbinte. Ea se simțea iubită și nu-și dorea să se termine acest episod din viața ei.

— Nu mă satur să te privesc, i-am zis, ești atât de dulce că îmi vine să te mănânc ca pe o prăjitură.

Avionul și-a luat zborul. Și iarăși lacrimi.

                                       * * *

După atâta fericire, trebuia ceva rau să se întâmple.

Dupa ce a aterizat avionul la Chișinău, trebuia să mă urc la autobuz până acasă. Dar nu era autobuzul, am fost nevoit să mă urc într-o mașină cu un cunoscut, de aceea n-am mai chemat mașina mea, trebuia s-o aștept, în fine, totul era cum se poate de bine. Conversam ceva cu șoferul și îndată…

Ajunsesem la Căușeni când s-a întâmplat nenorocirea....Mai departe nu țin minte nimic.

Un nebun, pe semne cherchelit, cu carnet de conducere în regulă, a circulat cu o viteză mare și a dat peste noi. M-am trezit în spitalul din Căușeni.

Doctorul era mereu în alertă pentru a se ocupa de eventualele dezastre, personalul era instruit să acorde tratament de urgență victimelor din accident. N-am putut să-i trimit Dorinei vreo știre, desigur.

Sora medicală pe urmă îmi povestea că deschideam ochii și scoteam unele sunete ca un copil care abia văzuse lumina zilei. Sora medicala avea răbdare îndeajuns, ea era aceea pe care o vedeam în fiecare dimineață alături, cea care printr-o mângâiere, reușea să mă apere de propria neștire.

Acelea au fost zilele în care eram lipsit de orice amintire, lipsit de trecut și viitor. Mai târziu, îmi calculam orice mișcare, îmi controlam gesturile, dar cel mai complicat lucru era să cântăresc cuvintele ce urma să le rostesc, motiv pentru care aveam probleme de exprimare, interlocutorul era nevoit să aștepte câteva minute până auzea răspunsul meu.

Willi și Dorina așteptau o veste cât de neînsemnată de la mine.

— Afurisita de vreme putea să încurce la zborul avionului, se gândeau, și iarăși lacrimi…

— Ce s-o fi întâmplat, de ce nu răspunde la telefon?

Numai ploaia bătea cu îndârjire în olane, vântul zgâlțâia ferestrele.

Eu, cuprins de agitație, de neliniște, sperând să-mi mai treacă durerea, mă stăruiam să-mi schimb poziția, mă suceam în pat. Dar durerea sporea, fiecare mișcare, smulgându-mi noi gemete. Sora medicala voia să potrivească învelitoarea, a cărei greutate eu n-o puteam îndura, dar când ea se apropia, strigam și mai tare, oprind-o să nu se atingă.

Apoi am deschis ochii, am privit în jur ca un om ce se deșteaptă din somn îndelungat și am crezut că toate acestea ce mi se întâmplase ar fi fost un vis. Când începusem să mă orientez puțin, mintea îmi era tulburata și sumbră.

                                       * * *

Era o seară de primăvară dintre cele mai fermecătoare, în care toate plantele îți trimit spre cer miresmele, în care toate păsările nemișcate pe crengi sau săltând prin tufișuri de mărăcini își înalță imnurile de dragoste către Dumnezeu, mă simțeam așa că vreau să trăiesc. Ochii îmi pâlpâiau în lacrimi, mă întrebam de ce? Colega, care a schimbat-o pe sora medicală, i-a șoptit:,,Eu îl cunosc pe d-l Dorin, un om de bază, lucra undeva în partid, oamenii erau mulțumiți.”. Azi, bolnavul n-a deschis ochii, temperatura arâta 39°.

Willi a sosit la fața locului și s-a lămurit ce s-a întâmplat. Îi spune Dorinei că poate să vină la Căușeni, Dorin stă în spitalul din Căușeni. Eu ridic ploapele ca și când m-aș fi trezit dintr-un adânc somn.. O durere uniformă îmi înfășură tot corpul, lumina îmi ustura ochii. Limba se legăna rar, greoi, fără zgomot. Voiam să întreb:,,Unde sunt? Ce se întâmplă?”

Deodată, voiam să-mi pipăi capul care mă durea grozav, dar încercarea mi-o reteza o năvală de dureri, care-mi stârni un geamăt scurt. Geamătul apoi îmi stârni alte dureri ca niște cuțite înfipte în corpul meu.

Auzindu-mi suspinul ca prin vis, sora medicală scăpă ziarul din mână, sări în picioare. Eu voiam s-o întreb:,,Ce caut eu aici?”. Mă stăruiam din răsputeri să încheg cuvântul:,,Dorina”. La patul meu, acum stă Dorina.

Chipul ei se limpezea. Îmi răsări în suflet o bucurie atât de fierbinte și parcă mi se topiră toate durerile.

Pe urmă, simțeam lovituri ca de ciocan, îmi răsunau în urechi într-un vâjâit prelung. Voiam să-i țin mâna, dar ea cădea pe pat.

Acum de-abia îmi dădusem seama că la piciorele patului stăteau Willi și Dorina. Ea mă săruta mereu, dar eu nu puteam simți.

Încetul cu încetul, conștiința îi devenea limpede, auzeam acum ciripitul păsărilor de afară, prin geamurile duble.

Doctorul Ivanov apăru în prag. Se apropie de mine și-mi căută pulsul.

— Greu respiri, d-le Dorin!

Dorina veni lângă doctor întrebătoare și rugătoare, în timp ce Willi, în vârful picioarelor, înconjura patul meu.

— Doctore, Doctore, șopti Dorina atât de încet, încât cuvintele păreau un oftat înăbușit.

Doctorul Ivanov strânse din umeri în semn de compătimire și neputință. Ochii albaștri mari ai Dorinei se înmuiră într-un val de lacrimi. Mă încordez ca să aflu ceva despre starea mea.

Am dobândit să întind mâinile și să pronunț cuvântul cel mai sfânt, Dorina.

Numai iubirea, dragostea Dorinei m-au pus pe picioare. Fiecare cuvânt dulce îl auzeam, dar nu puteam răspunde.

— Vedeți ce înseamnă dragostea, ea vindecă cele mai grave boli. Eu nu puteam vorbi, dar tot auzeam.

De atunci, am început să-mi revin și acum sunt sănătos.

Oleg de-abia își veni în fire după așa poveste de dragoste.

— Incredibil, Dorin.

Și uite, că iară am pierdut-o, eu sunt de vină cu ideile Comunismului. Lucrez în Comitetul Central. Și comunismul n-are nevoie de familia membrului de partid și te trimite acolo unde are nevoie. Chiar astăzi petrec un seminar la Ungheni.

Familia a suferit numeroase transformări de-a lungul timpului, neputând afirma că toate acestea sunt benefice societății. Numărul căsătoriilor a scăzut, în schimb, a crescut rata divorțurilor sau a persoanelor care aleg să conviețuiască liber, fără a dori să își asume obligațiile unui certificat de căsătorie.

Familia tradițională trece printr-o evidentă criză. Feminismul a adus schimbări majore. Dacă femeia era simbolul maternității, care se ocupa de gospodărie și de educatia copiilor, azi femeia își alege partenerul, hotărăște câți copii să aibă, își alege profesia, locul de muncă, își face carieră, educația copiilor fiind lăsată pe seama bonelor. Un alt aspect, partenerii aleg viața comună, existența copiilor proveniți din mai multe căsătorii.

Margaret Thatcher, „ Doamna de fier”, prima femeie prim-ministru din ultimii 150 de ani, a declarat:

“Misiunea femeii nu este aceea de a spori spiritul masculin, ci de a exprima feminismul; misiunea ei nu este aceea de a conserva lumea creată de bărbați, ci aceea de a crea societatea umană prin infuzia de spirit feminin în toate acțiunile sale.”

Femeia a parcurs un drum lung și anevoios până la dobândirea drepturilor.

E bine zis că “atâta timp cât se zice că în spatele fiecărui bărbat mare se află o soție sau o mamă care să-l ridice și să-l susțină, cred că rolul femeii este extrem de important, chiar dacă se pare că bărbații fac istoria.”

“Moralitatea națiunii depinde de respectul față de femeie. De fapt, femeile sunt mai aproape de idealul uman.” (Wilhelm)

În epoca sovietică, femeilor li se garantează egalitatea cu bărbații în conformitate cu legea. Zi de zi, se vorbește despre emanciparea femeii, dar realitatea e cu totul alta.

Trebuie schimbări majore pe latura Ministerului Educației și a Culturii.

Femeia de astăzi poate fi un bun profesionist, foarte bun medic, foarte bun profesor, foarte bun administrator. Femeia trebuie să fie feminină pentru a atrage și păstra bărbatul, să formeze o familie, apoi să devină mamă. Feminitatea este acea frumusețe care va salva lumea. Când bărbatul iubește, el va oferi tot ce este mai bun pentru femeia de lângă el. Un bărbat îndrăgostit caută femeia iubită un an, 10 ani, o viață întreagă.

                                       * * *

Treceau zile…

Ne aruncăm cu toată ființa într-o viață haotică, străbătând zile și săptămâni stresante, isterice, ne luptăm să mai trecem peste o zi victorioși.

Astăzi, pe masa secretarului de partid, stau multe scrisori necitite, cu toate că trebuie să lucrăm, să luăm măsurile cuvenite. Iată, această scrisoare trebuie discutată numaidecât astăzi, zic și o pun deoparte. Da, e o situație complicată.

Înainte de a-și scoate telefonul din buzunar, el și-a etalat impresionata agendă de numere înainte de a-l înștiința pe tov. Stânca, autorul acestei scrisori.

Deschide plicul, scoate scrisoarea și fugitiv, privește primele propoziții.

Aici miroase a romantism, adăugă secretarul de partid. Demult n-am discutat așa teme. Și, trebuie să acentuez că această temă este foarte actuală și păcat că se lucrează destul de rar asupra acestei teme. Anunțăm ședința cât mai de curând.

Mai întâi, trebuie să fac cunoștință cu conținutul adresării, cine știe ce teze are autorul. Citesc.

,,Era o seară minunată de primăvară, mă vârcoleam în pat, dar nicidecum nu puteam adormi. Mă gândeam numai la Sandu. Inima îmi bătea cu putere, pielea îmi era udă, locul lui răspândea chemările mele, mi se părea că buzele lui îmi atinse pielea de pe gât, coborâse prin spatele urechii până la umăr, simțeam respirația lui Sandu.

Țârâitul soneriei a spart tăcerea, era el. Chipul lui purta semnele din timpul nopții, ochii îi erau roșii și umflați, se vede că nici el nu a putut dormi.

L-am privit fix, îmi venea să-l iau de mână, dar el a dovedit să mă tragă spre el, am rămas așa preț de câteva clipe, învăluită în sentimentul de siguranță care mă stăpânea, el m-a sărutat pe tâmplă.

A ridicat brațul și a apăsat fără să mă prevină. Am aruncat un ochi spre Sandu, el mi-a afișat cu un aer satisfăcut că făcuse niște fotografii. Fața lui aplecată peste umărul meu avea un aer concentrat. Apoi m-a rotit în brațele lui, m-a așezat și mi-a pus ecranul sub ochi. I-am simțit parfumul. Emoția a fost atât de puternică încât a trebuit să închid ochii, i-am pus o mână pe obrazul meu și eu m-am spijinit de palma lui.

— Am fost fericit să te am lângă mine.

El și-a adâncit privirea într-a mea, inima mi s-a strâns, buzele i s-au așezat pe tâmpla mea și au întârziat acolo. Frunțile noastre s-au atins, m-a cuprins și m-a sărutat apăsat.

Nicu s-a întors și m-a văzut. A alergat spre mine. M-am urcat în brațele lui, el m – a învârtit prin aer. Râdeam și plângeam la pieptul lui.

Mi-ai lipsit atât de mult. Fără tine, lumea e pustie. Nu fusese niciodată atât de senin, atât de relaxat ca în clipa aceea. Mi-a zâmbit, s-a apropiat de mine, m-a luat de mijloc, și-a lipit fruntea de a mea. Tandrețea și iubirea pe care le-am văzut acolo m-au tulburat.

— Ai intrat în viața mea și am avut chef să lupt, să trăiesc, m-am lăsat legănată de iluzia că voi putea din nou să iubesc.

Eu nu-l scăpam din ochi, peste câteva clipe îl urmam cu pași grăbiți roșie ca focul, de rușine, mă temeam să nu mă vadă cineva.

Tăcurăm amândoi un timp, fără să vorbim.

— Ia, spune, te rog, totuși, de ce ești posomorâtă?

— Tata vrea numaidecât să mă mărite cu Vasile Tătaru, dar el nu mi-i drag.

— Dar cine ți-i mai drag?

— Păi, uite, că de tine mi-i drag.

Se uită la ea, fața – i frumoasă, are niște buze subțiri, dinții albi ca laptele, zveltă cu forme armonioase, o privire de catifea, o cascadă de păr negru îi cădea pe spate, ținuta reflecta feminitate și îngrijire, cu chipul ei degaja o siguranță de sine zdrobitoare, privirea mândră și ascuțită, cu blugii de lux, pantofi cu toc înalt și unghiile îngrijite.

Dar cum să o aline, doar el o iubea pe Lenuța. El o alina, îi netezi obrazul, dar se gândea la altă fată. Nu mă pot clarifica care ar fi mai bună? Dar și tata mă năucea de la un timp că Lenuța mi-ar fi bună de soție.

— Încă nu mi-o venit timpul să mă însor, până atunci mai văd eu fete frumoase.

Îmbătat de rachiul ce numai ce-l înghițise, o sărută lung pe buze. Emoționată, fata simțea brațele lui vânjoase, inima i se bătea năvalnic. Ochii Lenuței înlăcrimară de fericire.

Pe lângă ei, pe cărarea întortocheată, trecu Marius.

— Unde o fi Nicu, îl întreabă Sandu.

— Păi, uite, colo sub nucul din fundul grădini, cu Ilinca stă de vorbă.

— Cum?, făcu Sandu supărat, parcă i-ar fi tras cineva o palmă.

— Păi, am auzit că părinții o logodise pe Ilinca cu Nicu, printre altele, voia să-i strice dispoziția lui Sandu.

— Cum, el un băiat frumos, zdravăn, spătos, se simțea jignit, cum o fată cu atâta autoritate să stea la umbra nucului din grădină, unde s-a mai văzut?

— Dar eu stau cu fată atât de draguță aici, dar inima îmi rodea cuvintele lui badea Vasile, el zicea că nu-mi dă fata că sunt sărac.

Sandu se simțea jignit, i se puse ca o piatră grea pe suflet, mintea era otrăvită de vorbele scârboase aruncate de Marius, îi zvâcneau în minte vorbele lui badea Vasile: “Nu-ți dau fata, ești un golan.”

Se despărțiră îndurerați amândoi, fiecare se gândea în felul lui.

A doua zi, Sandu o zări pe Lenuța pe vale; ducea un coș cu mâncare la lucrători, ei coseau un hectar de fânețuri.

— Lenuța, hei, hei!!! strigă el, uitându-se într-o sclipire de osteneală.

— O, Sănduță! ridică fruntea, îl vede pe Sandu cu coasa în spinare cu cămașa udă de sudoare, obosit și chinuit, vezi că tatăl înmână oameni la cosit, iar Sandu lucra singur. Era mândră că el era așa de harnic, pe toate le dovedea în gospodărie.

Lenuța, cu obrajii îmbujorați de căldură și năbușeală, stătură câteva minute la vorbă, se grăbea să nu întârzie la masa lucrătorilor, că atunci tatăl era așa de aspru, că se temea de el și îi mai era frica să nu-i vadă cineva știind cât de rea este gura oamenilor.

El rămase cu ochii pe urmele ei până ce dispăru pe vale. Se gândea cum îmi place într-adevar, subțirică parcă ar fi bolnăvicioasă, oare chiar suferea de ceva serios sau se usca de dragul meu.

Îndurerat, încremeni un timp și apoi se porni la cosit, i se sporea cositul, îi plăcea pământul și era foarte harnic.

Când, deodată, o zări pe Ilinca întorcându-se de la desetinele de pământ a lor. O fată rumenă, frumoasă, zâmbitoare, cu ochi negri pătrunzători, îmbrăcată cu o rochie cu flori mărunte de trandafiri roșii.

— Ce faci, Sandule, spor la muncă?

— Mulțumesc, iată, termin de cosit lanul și plec acasă că și acasă am de muncă.

— Am văzut că stai de vorbă cu Lenuța, să-ți fie de bine!

— În inima mea numai tu ești înfiptă, zău!

Ochii fetei se umplu de lacrimi. Se gândea să o sărute pe ochii ei frumoși, să-i fure visurile, dar se simțea și el de vină că a stat de vorbă cu Lenuța. Ilinca se pomeni cu o îmbrățișare și un sărut pe obraz. Căldura ei îl îmbătă pe Sandu, simți cum îi clocotește sângele. O strânge mai tare în brațe și-i șopti: Vreau să te iau de nevastă. Fata răsări de mulțumire.

— Dar Lenuța? Ea e logodită cu Nicu.

Sandu, un tânăr cu o înfățișare plăcută, cu ochii mici neastâmparați și cu o mustăcioară cărbune, îngrijită. Părul aspru pieptănat în sus cu mișcările iuți, cu niște mâini mari trudite de sapă și coasa cu palmele veșnic ude, căutând să se arate bine crescut, îmbrăcat frumos. Când îl vedea Ilinca, se cutremura fără să mai simtă pământul de sub picioare.

— Ce amurg frumos, zice Ilinca zâmbind.

— Da, minunat e!

Priveau un răstimp la soarele roșu din care nu se mai vedea decât o geană furioasă, priveau cu atâta încredere ca și când de lumina aceasta ar atârna toată fericirea ce o simțeau ei. Ilincuța, copleșită de emoții, își lăsă capul pe umărul lui Sandu cu buzele umede întredeschise într-o așteptare.

Sandu, tulburat, atinse cu buzele lui obrazul îmbujorat. Apoi se opriră puțin parcă rușinați și mergeau spre casă. Fetele gălăgioase, vesele, le-o luară înainte cu vreo sută de pași.

— Iată-ne singuri, murmură Sandu apropiindu-se de ea parcă fără să vrea.

— Uită-te ce frumos și splendid este apusul soarelui, uite, parcă vopsește nourii cu o culoare roșie.

— Ce frumos e semicercul care se lasă după apusul soarelui și ține până la venirea nopții. Câmpiile se scufundau tot mai mult în liniștea amurgului cald. Umbrele nopții se-ntind și liniștea vine din ceruri.

Sandu întindea pașii mai larg și Ilinca, tot cu gândul că se vor despărți, îi spune:

— Știi că Nicu mi-a cerut mâna.

— Dar tu de ce nu mi-ai spus?

— Eu pe tine te iubesc, prostutuțe, cum tu nu te pricepi.

— Da, Nicu e un băiat bun, începu Sandu.

Ilinca înțeleseră aprobarea lui, dar nu-i venea să creadă că el este așa de indiferent.

Ilinca se cutremură, mergea tăcută, împovărată de gânduri amarnice, apoi se opri și cu glas tremurat îi zice:

— Vrea să zică, ești indiferent…

Sandu plecă capul rușinat, parcă se simțea cu ceva vinovat.

— Dar Lenuța?! Își zicea că iubirea ei îl înalță și-i dădea noi aventuri, ba chiar se simțea în al 7-lea cer cu ea. Dar pentru ce o sărut pe Ilinca și îmi place prezența ei în viața mea? Îndoielile îmi răscoli sufletul.

Gândindu-mă la Lenuța, m-am pomenit într-adevăr cu o inspirație… oare le iubesc pe amândouă?

Asta o fac mâine cu capul mai treaz, cântărind totuși cine e mai aproape de inima mea. Am muncit, dar în zadar, ideea se zvârcolea în sufletul meu, dar nu izbutea să se înfăptuiască pe hârtie, dar nu putea din cauza zgomotului de afară care i-a spulberat din creieri tot ce începuse să se cristalizeze.

Sandu își bătea capul, dar chiar și așa nu înțelegea ceea ce îmi place și ceea ce iubesc.

— Da, mai mult o iubesc pe Ilinca, e frumoasă, drăgăstoasă și toată vremea e gata de sărutat, dar de când o cunosc, nu pot să-i vorbesc între 4 ochi, așa ne întâlnim din repezeală, fără să am vreme să-mi deschid inima.

— Mă frământă gândul de ce a zis Ilinca, că sunt indiferent.

Treceau zile, asemănătoare una cu alta…

Astăzi, întâmplător, o întâlnesc pe Ilinca. Nu știam cu ce să încep vorba.

— Bună ziua, Sandu, ce mai faci? Nu te-am văzut de mult timp, mi-era dor de tine.

— Bună, dragă, bună să-ți fie inima.

Astăzi, Ilinca i se păru mai frumoasă ca niciodată. Era o fată nostimă, cu obrajii de păpușă, cu un născior mic, cu ochii visători și leneși.

Vecina, Zinovia, privea cu gelozie această pereche de tineri frumoși.

— Ce-a mai găsit Sandu în Ilinca asta, săraca, n-are nici zestre bună. De frumoasă n-ai ce zice, e frumoasă, dar uite, Lenuța e bogată, ce gospodărie au părinții, te miri… zău…

Vecina Zinovia, ca o eroină din romane ce le citea cu pasiune, mângâindu-se doar cu gândul că și-a găsit de la început viața când s-a măritat cu un bărbat bețiv nedemn de ea.

Dorea însă o iubire mare. Acum se gândea deseori la Sandu, care trecea pe lângă casa ei.

Îi era atât de drag, văzându-l, îl sorbea din ochi, simțind cum îi tremurau buzele când îi săruta mâna. Sandu se gândea când la Lenuța, când la Ilinca, dar niciuna dintre ele nu se băgă în sufletul lui Sandu așa cum o făcea vecina asta cu fustă scurtă. El se gândi și oftă:

— Cine știe ce se mai află în sufletul femeilor?! Cred că sunt prea tânăr să mă pot lămuri.

— Hei, da, trebuie să mă culc mai devreme, mâine am de cosit fân.

Se înserase. Întunericul coborî atât de grăbit, cerul era senin. Câteva stele mai clipeau aprig, luptând cu întunericul care năvălea zadarnic să le stingă, dar ele se aprindeau ca niște scântei purtate de un vânt năprasnic.

E o noapte târzie. Tot satul doarme, numai în casa Lenuței mai arde un bec. Ea a plâns disperată, fără să scoată o vorbă. Sora mai mică, Gheorghina, voia s-o liniștească.

— De ce verși lacrimi, nu merită acel Sandu să-ți pierzi tu sănătatea.

— Numai el mi-i drag, dar el o iubește pe Ilinca.

— Ilinca n-are zestrea ce o ai tu, prostuțo, acum băieții se uită dacă ai ceva pe lângă casă.

Și apoi plânseră amândouă.

De la o vreme, Sandu tot mai rar dădea pe la Lenuța.

De când Lenuța l-a văzut pe Sandu îmbrățișându-se cu Ilinca, ea trăia într-o frământare dureroasă.

Lenuța crescuse singură fără mamă de la vârsta de 2 ani. Mama a fost grav bolnavă. Din copilărie era tăcută, lipsită de o dragoste părintească, mângâietoare, parcă era menită să cunoască numai suferința în viață. De la tatăl său a auzit prea puține cuvinte bune. Sufletul ei căuta o dragoste sfioasă și adâncă. Pe Sandu îl iubise așa mult încât fără dânsul ar fi fost dispusă să moară. Căuta mereu să se întâlnească cu Sandu, el era singurul ale cărui cuvinte tremurau coardele inimii ei. Lipsa lui îi sfâșia sufletul.

— Poate nu mă mai iubește, se gândea uneori. Atunci își pierdea toată nădejdea, ce să mai aștepte în viață dacă nu o iubește Sandu?

Era slabă, mărunțică, se clătina pe picioare, suferea, dar totuși, într-un colțișor al sufletului, mai simțea pâlpâind o fărâmă de nădejde.

— Nădejdea moare ultima, se zice într-o zicală populară.

Era ora două noaptea. Ea se frământa în pat și nu putea deloc să adoarmă. Noaptea era neagră și posomorâtă, o noapte de toamnă tristă și nădușitoare. Norii groși, plumburii, măturau crestele dealurilor. Ea ieși afară în pridvor, dar îndată se opri trăsnită de spaimă. Pentru o clipă, Lenuța n-a putut deschide gura.

— Cine e aici? Doamne, m-am speriat!

— Eu sunt.

— Sandu?, întreabă Lenuța într-o izbucnire de fericire, agățându-se de gâtul lui.

Era un frig grozav, e vreme de toamnă târzie, începuse a picura, micii stropi de ploaie îi udase de-acum cămașa.

— Hai în casă, Sandule!

— Nu intru, de ne simte badea Vasile o să ne steie rău. Știi că el nu vrea să te măriți cu mine.

— Dar zice și el la beție, nu știe ce spune.

Atâta voise să-l vada și să știe că Sandu n-a părăsit-o.

Ea se gândise:,,Sandu s-a întors la mine, mă iubește!”

— Ce mai este și iubirea asta.

De azi înainte, Lenuța parcă ar fi fost alta, fața i se îmbujoră de o încredere senină, umbla mai sprintenă, muncea mai cu drag, era fericită.

Sandu, observând schimbarea, s-a bucurat, Lenuța nu mai ofta, nu mai lăcrima.

                                       * * *

Între timp, Ilinca s-a măritat cu Nicu. Nici unul, nici altul nu prea înțelegeau ce înseamnă o familie bine închegată, nu mai înțelegeau că, în realitate, iubirea înseamnă altceva. Cuvântul “te iubesc” devenea, cu timpul, numai o vorbă goală.

Caracterul Ilincăi nu-i venea acum pe plac lui Nicu; era nărăvoasă, nu-i plăcea să se scoale dimineața, fiindcă până târziu stătea la televizor și se uita la diferite prostii.

De la început, ea era fericită, dar acum parcă cineva l-a schimbat. Nu înțelegea dacă se va mai prelungi dragostea lor sau ba. Ilinca în familie a crescut în bunătăți, fără griji și bătăi de cap, dar acum ea se lovește de atâtea greutăți în viață.

— Era bine când stătem la întâlnire sub nucul din grădină, tu îmi spuneai cuvinte frumoase, dar acum unde-s ele, le-ai uitat? Ești bosumflat tot timpul.

— Nu te pricepi la nimic în gospodărie, îi strigă Nicu.

Pe când Lenuța cunoștea toată gospodăria; știa să mulgă vaca, știa să crească păsări.

— Ia te uită, la vecina, toată ograda e plină de păsări: gâște, rațe, puișori de găină vreo 50.

Numai ce auzii de dimineață: cur-cur-cur!!! Toate păsările aleargă după ea ca după mamă să le dea mâncare, de o mare dragoste, ce gospodină este Lenuța.

De la o vreme, Nicu a început să bea, să facă scandal, să numeasca pe toți din jur cu cuvinte prostești.

Ilinca a plâns toată ziua. La nimic nu s-a putut gândi, a fugit la părinți acasă.

Părinții fetei, oameni gospodari, au cheltuit atâta la nuntă, cea mai frumoasă nuntă din sat.

— De râsul lumii, cum așa, își frământă mâinile tatăl Ilincăi..Pe când mama bocea de parc-ar fi la un mort.

Au trecut două luni de zile…

                                      * * *

Era o zi de primăvară minunată cu miresme de flori de câmp, cu un cer senin ca o oglindă. Copacii erau înmuguriți, verdeața răsărea zi de zi tot mai vie ca un veșmânt fermecat coborât să acopere negritatea pământului, pădurile care se încoronau cu frunzișuri noi, mirosul aspru, îmbătător și înviorător de glie plutind mereu în văzduh ca respirația sănătoasă, toate inspirau voiciune în suflete și o nouă poftă de viață. Pe alocuri, vitele se căzneau să pască întâile firișoare de iarbă.

Într-o zi, Nicu, trecând pe lângă casa Lenuței, o zări gospodărind pe lângă casă, aprinsă în obraji, cu buzele roșii, umede și pline de parcă o schimbase cineva de când se împăcase cu Sandu.

Nicu își adusese aminte cum o strânsese în brațe când Ilinca lui stătea de vorbă cu Sandu sub nucul din fundul grădinii. Îi venise o gelozie amară în gât și, fiindcă avea un pahar de vin în cap, strigă din drum:

— Lenuțo, ce mai faci?

— Dar ce să fac, uite că am multe lucruri gospodărești împrejurul curții.

— Văd că te-ai făcut dolofană, mai intră Sandu pe la tine?

— Dar ce-ți pasă? Sandu lucrează la vie, de cu zori a plecat.

Se gândi întristat:,,Poate că s-au logodit, dar eu nu știu nimic, m-am încurcat cu beția.”

— Dar tu ce faci, cum o mai duci cu Ilinca?

— Păi, am trimis-o la stațiune balneară să se odihnească, că a obosit tare.

— Nu mai spune, huiește satul, știu ce ai făcut, nu-ți stă bine.

— Nimic bun nu am făcut, e adevărat, e leneșă, doarme până la ora două după amiaza.

— Să-ți fie de bine, Nicule, n-am timp să stau de vorbă.

— Tip! Tip! Tip! — strigă ea puișorii. Ei aleargă cu fugulița după ea care mai de care să dovedeasca mai întâi și să înghită ceva de mâncare.

Nicu, cumva rușinat, merge mai departe, nu vrea să mai întâlnească pe cineva, să-i mai dea în obraz.

La o cotitură de drum, îl zărește pe Gheorghe.

— Ehei, Nicu, cum îți mai merg treburile?

— Păi, bine, mulțumesc..

— Cum bine, ziua amiază mare și tu de-acum ești beat. Unde-i Ilinca, n-o văd pe lângă casa, nu ți-i rușine de ce faci?

El merge mai departe clătinându-se și se gândea:,,Mi-a plăcut Lenuța, o sărutam pe unde o prindeam, era sfioasă, rușinoasă. I-am promis că o iau de mireasa, prost am mai fost…””

Ședința raională de partid în Căușeni

La ordinea de zi: Purtarea imorală a secretarului de partid din satul Taraclia din raionul Căușeni, tovarășul Nicu Sârbu.

La ședință, sunt invitați toți secretarii de partid din toate satele raionului, secretarii comsomoliști și membrii de partid din satul Taraclia.

A deschis ședința prim-secretarul de partid din Chișinău, tovarășul Dorin.

Această poveste ar fi bine de discutat nu numai pentru Nicu, dar și pentru mulți alți tineri ce nu știu ce să facă cu dragostea lor, ce nu au nicio experiență de viață.

— Astăzi vom discuta cu ce s-a început și cu ce s-a terminat povestea de dragoste a secretarului de partid din satul Taraclia. Petiția aceasta eu am citit-o de la un capăt până la celălalt, mi-a părut interesantă.

— De ce se distruge familia lui Nicu? A fost în familie armonie, a fost dragoste adevărată, a oscilat el în dragoste către Lenuța sau Ilinca.

Din cuvântarea tov. Golbureanu:,,Eu am citit cu atenție istoria de dragoste acestor doi tineri și de la început pot spune că noi discutăm la ședință după ce s-a întâmplat cazul, dar ar fi trebuit de discutat înainte de a se forma familia.”

Câteodată mă gândesc că oricât ai fugi de tine, destinul te va ajunge din urmă, chiar și în ultima clipă a acestei vieți. Iubirea te va ajunge oricât de lungă ți se va arăta așteptarea. Da, merită fiecare secundă și fiecare clipă petrecută. Iubirii să nu-i daă drumul când o întâlnești, s-o așezi în cel mai prețios loc al ființei tale.

Este o umilință pentru un bărbat să accepte că îi lipsește o femeie și invers. Lucrul acesta nu se petrece ușor.

O relație de cuplu ia naștere atunci când amândoi admit că celălalt îi lipsește, că au nevoie unul de altul pentru propria lor împlinire.

— Vreau să-ți pun o întrebare, Nicule. De câte ori pe săptămână i-ai dăruit flori Ilincăi?

— Păi, nu țin minte…

— Totul e clar. Când un bărbat întâlnește femeia care îl atrage în mod deosebit, îi străbate un sentiment și o dorință, care pune cu totul stăpânire pe el. Acest sentiment și aceeași dorință ei le resimt drept iubire.

Dorin: “Țin minte când eram student și nu aveam bani pentru buchete de flori, eu mă sculam de dimineață, colegii mei încă dormeau și culegeam câteva floricele de câmp, de acelea pe care le distrugi cu pasul când mergi pe cărare și nu le observi și iată, acele mici floricele le adunam împreună și făceau un buchețel atât de drăgălaș, dar cum să îl transmit fetiței pe care o iubeam și o iubesc și astăzi? Buchețelul îl înveleam într-un ziar pe care îl transmiteam să îl citească. O urmăream ce bucurie avea când găsea acest buchețel de floricele.”

Din cuvântarea secretarului de partid din satul Baimaclia.

“Aici Nicu scrie că de la început au avut o dragoste mare. Dragostea trebuie păstrată pentru totdeauna.

Să răspundem la întrebările următoare:

1. Oare această dragoste la prima vedere pe care o simt tinerii este suficient de puternică pentru a-i ține împreună un timp îndelungat? Ce se întâmplă dacă drumurile pe care au mers laolaltă nu i-au legat decât provizoriu? Din petiție, vedem că tânărul nu-și dă bine seama pe cine iubește mai mult: pe Lenuța sau pe Ilinca, uneori își zicea că le iubește pe amândouă.

Tatăl lui nu putea sa educe armonia în familie și Nicu vedea cum el venea beat din crâșmă și făcea scandal acasă și el a urmat așa ceva. Și atunci, în familia lui Nicu, drumurile s-au despicat în direcții diferte.

Ce știu băieții și fetele unul despre altul cuprinși fiind de ardoarea primei iubiri? Ce cunosc tinerii despre soarta care le-a fost dată? Avem sentimentul că la prima vedere, consimțământul “te iubesc” trebuie să adauge ceva, care pregătește cuplul pentru această realitate mai cuprinzătoare, care îl poartă spre depărtarea și adâncimea dincolo de granițele iubirii la prima vedere. Atrageți atenția la lozinca,,Te iubesc și iubesc ceea ce ne unește pe amândoi.”. Oricât de aproape sau departe ești nu este așa de important, iubirea este în noi. Iubiții nu se întâlnesc într-un anumit loc.”

Dorin; Foarte corect. Mie îmi place să cred că dacă doi îndrăgostiți sunt destinați să fie împreună, indiferent de circumstanțe, de viață, de oameni, ei vor fi împreună. Eu am așteptat dragostea 14 ani, ea a fost deportată în Siberia și alte greutăți am suferit, dar dragostea noastră n-a putut distruge nicio greutate.

Trebuie să știm ce este iubirea și ce este dragostea, ce înseamnă să îți placă de om și ce înseamnă să-l iubești.

Din cuvântarea secretarului comsomolist din Coșcalia, Popescu Ion: “Atunci când iubești, suntem cu toții în căutarea acelei ființe unice care va aduce în viața noastră ceea ce ne lipsește. Din secunda în care ai realizat că te-ai îndrăgostit, ființa ta începe să se transforme. Atunci, inima ta se zbate puternic, așezându-se în palmele persoanei pentru care ești gata să-ți dai viața.

Iubești atunci când dis de dimineață, îți dai seama că ți-e dor de persoana iubită, atunci când zâmbetul persoanei iubite face minuni pe care le resimți.

Elbert Einstein spunea că o oră petrecută lângă o femeie frumoasă o vom percepe ca pe un minut, în timp ce un minut în contact cu o sobă fierbinte îl vom percepe ca pe o oră.

Roșu este culoarea legăturii care leagă două suflete destinate să fie împreună. Și dorința, roșu este culoarea legăturii atunci când ți se pare că “Te iubesc” exprimă mult prea puțin în comparație cu ceea ce simți.

Din cuvântarea secretarului de Partid din Baccialia.

,,Cu mulți ani în urmă, când eu m-am căsătorit, bătrânul bunic m-a legat de soția mea cu o panglică roșie. Eu l-am întrebat ce ar însemna asta, el mi-a zis că firul roșu al sorții te leagă pe veci. Roșu — culoarea aceasta este strâns legată de atracție și dorință a sufletelor pereche. Iată și o povestioară.

Într-o seară, mergând spre casă, un băiețel a văzut un bătrân citind o carte. El l-a întrebat:

— Ce citești acolo?

— Eu citesc o carte despre căsătorii, cu ce fată poți să te însori sau cu ce băiat să te măriți. Vrei să știi cu cine te vei însura?

— Da, vreau.

Dar când i-a arătat cu cine trebuia să se insoare, el s-a speriat, a luat o piatră, a aruncat în ea și a fugit.

Au trecut ani de zile, băiatul a uitat de ceea ce se întâmplase cândva, i-a venit timpul să se însoare. El s-a căsătorit cu cea mai frumoasă fată din sat.

În ziua nunții, el observă cicatricea. Când a întrebat-o ce nenorocire a avut, ea îi povesti că un copil rau a aruncat cu o piatră în ea.

Chiar dacă sfoara aceasta se încâlcește, oricum ai încerca s-o descâlcești, și asta înseamnă că relația dintre tineri nu va fi ușoară.”

Din cuvântarea secretarului de partid, Ciobanu Petru din satul Căinari.

,,Vă povestesc o poveste de dragoste. Cei doi îndrăgostiți se cunoșteau de câțiva ani. Prieteneau fără să fie între ei ceva mai mult decât o prietenie. Poate că a durat destul de mult până ca ei să-și dea seama că se iubesc. Din ziua în care s-au hotărât să fie împreună, nu a mai existat zi în care să nu se vadă. Aveau o relație frumoasă, plină de armonie și dragoste. Ei credeau că nimeni și nimic nu le-ar strica fericirea… Păcat că există lume rea și individioasă, existau multe intrigi, vorbe de tot felul, răutăți… îi făceau să se certe din ce în ce mai des. Zilele treceau mai greu, se vedeau din ce în ce mai rar, certurile continuau.

Ea a făcut primul pas:

— Iubitule, ce rămâne din dragostea noastră, te rog, spune-mi că mă mai iubești și nicodată n-o să pleci de lângă mine, nu înțeleg cum am ajuns până aici, de ce? Ne iubeam atât de mult. Ea i-a trimis un mesaj atât de dureros printre lacrimi.

“Te iubesc și nu pot să te uit niciodată. Și dacă voi merita să mor, voi lua cu mine în mormânt dragostea ce o port.”

După un mesaj atât de dureros, aștepta un răspuns.

Zilele treceau, dar ea nu primea niciun răspuns. În una din zile, a vrut să iasă în parcul unde se vedeau ei zi de zi în speranța că poate se vor întâlni…

El stătea pe banca lor… Ea s-a repezit, l-a strâns în brațe și l-a sărutat.

Ei au plâns acolo, unde și-au jurat iubirea pentru prima dată.

— Te iubesc, te iubesc foarte mult, zise băiatul. N-am știut să te prețuiesc când te-am avut lângă mine, am ascultat vorba lumii. Iartă-mă, te rog, iartă-mă! În cap îi răsunau cuvintele lui.”

Dorin: Încercați să apreciați pe cineva când îl aveți alături.

El îl observă pe Nicu cum se roșea ca un rac, ba se făcea alb ca varul. Nicu mereu aștepta să i se tragă morală, să fie executat de colegi, criticat.

Dorin: Nu înceta nicodată să zâmbești, nici chiar atunci când ești trist, căci nu se știe cine se poate îndrăgosti de zâmbetul tău. Pentru o lume, ești doar o singură persoană, dar pentru o persoană ești întreaga lume.

Cel mai rău fel de a simți lipsa cuiva este să stai alaturi, dar să simți că nu-ți mai aparține. Relația trebuie neapărat să se bazeze pe iubire. Căsătoria trebuie făcută din dragoste. A te însura cu o femeie numai pe motiv că e drăguță este ca și când ți-ai cumpăra din târg un lucru inutil numai pentru că e frumos.

Cehov spunea:,,La om, totul trebuie să fie frumos: și fața, și îmbrăcămintea, și gândurile”.

Dacă tu îmi arăți calea spre fericire, atunci tu ești persoana care mă face să simt liniștea în zilele zbuciumate. Aș fi foarte fericită dacă am putea păstra acele sentimente până la sfârșitul vieții.

                                       * * *

Tot mai des se auzeau vorbe cum că Nicu a fost discutat la o ședință de partid.

Tinerii se întâlneau, discutau despre cum ar îmbunătăți situația.

— Ce stați la poartă, răsună glasul lui badea Vasile, tatăl Ilincăi, ce, ai uitat drumul ce-l bătătoreai zi de zi, ia să intri în casă să mai stăm de vorbă.

Nicu intră rușinat în ogradă.

— Am auzit că te-au discutat la ședința de partid, nu-i frumos, Nicule, ne-ai făcut de rușine.

— Tată, noi ne-am împăcat, șoptește Ilinca.

— Noi n-am fost pregătiți de viața în căsătorie, multe greșeli am făcut, m-am purtat urât cu Ilinca pe care o iubesc și o păstram ca pe ochii din cap, dar ea nu m-a putut răbda. M-am încurcat cu beția, acum nu mai iau niciun strop.

— Cum zici tu, acum e bine, dar ai putea tu să te ții de cuvânt.

— Mă jur că...multe am învățat de la ședința aceea de partid, o visez și noaptea.

— De azi înainte să nu vă mai văd supărați.

— Dar tu, Ilinca, ce zici?

— Și eu sunt de vină, repede am fugit la mama să mă jeluiesc.

Ochii Ilincăi erau plini de lacrimi, dar când simți că Nicu îi cuprinde mijlocul, un braț ocrotitor și atingerea aceasta i se păru blândă ca o alinare și ca o tovărășie în singurătatea ce o înconjura. Ea întoarse fața spre Nicu în ochii căruia văzu limpede iubirea vie ce-i risipi deodată toate îndoielile.

Pe buzele ei înflori un zâmbet, în timp ce lacrimile aninate în gene picurau pe obrajii îmbujorați.

Se uita la ea drăgăstos: brunetă, vioaie, cu o siluetă frumoasă, o minune de ochi negri, îmbrăcată în pas cu moda, dăruită cu o deosebită duioșie și simțire. Ea avea o înfățișare deosebită decât a Lenuței, rușinoasa delicată în limita după cum se vedea, avea un glas plăcut de miere.

M-am potrivit la vorbele oamenilor, și ce dacă n-are mare zestre, în sfârșit ea singură e o comoară.

— Te iubesc, murmură Nicu, te iubesc cu adevărat.

Cuvintele acestea îi răscoliră sufletul Ilincăi. Ea se lipi de umărul lui Nicu, dându-și seama că vorba lui e în stare să-i farmece o lume nouă, atât de dragă și poate mai bună decât aceea ce a rămas în urmă. Și buzele ei răspunseră încrezătoare:

— Te iubesc, Nicule, numai pe tine te iubesc, auzi.

În minte îi răsunau cuvintele lui Dorin:,,La baza relațiilor stă în frunte,,iubirea”.”

Sufletul dornic de iubire aștepta împlinirea visului ca o mântuire. Nu mai beau, își zicea el, totul se ia de la beție. Gura ei șoptea numele lui Nicu. Ea era aprinsă în obraji, cu buzele roșii, avea în înfățișare o veselie sănătoasă și lăcrima de fericire.

El o sorbea din ochi și când se apropia de ea, i se părea din ce în ce mai frumoasă. Avea o năframă albă pe cap, îl zări și ea pe el mirată de o strângere de inimă.

— Ma grăbesc, Nicule, am multe de făcut acasă.

— Unde fugi, Ilinco, stai, am să-ți spun ceva. Îmi zboară tot sufletul către tine.

Apoi, Nicu brusc o cuprinde de subțiori și-i mușcă buza de jos.

El acum înțelege că atunci când iubești, descoperi în sine o nebănuită bogăție de tandrețe și duioșie, nici nu-ți vine să crezi că ești în stare de o astfel de dragoste.

Trecuse mai mult de o lună de zile… întâmplător se întâlnise cu Dorin.

— Bună ziua, Nicule, cum îți merg treburile?

— Îmi merg treburile bine, mulțumesc de cuvintele înțelepte, mă înțeleg de minune cu Ilinca. Dar mai avem probleme, n-avem o locuință aparte și asta ne face uneori mici conflicte.

Dorin se gândi puțin la ceva problematic.

— Te ajutăm să procuri un apartament cu o cameră, pe urmă se mai vedea. Ce zici?

— Vom fi foarte recunoscători. Mulțumim. Îi voi spune soției mele.

— Ilinco, am o veste bună!

Ea îi deschide ușa, sare în brațele lui, îi zice:

— Și eu am o veste bună, sunt însărcinată.

— Da, aceasta este vestea cea mai bună! De azi începem să o luăm cu totul de la început.

Ilinca se gândi puțin și apoi zice:

— Cred că viața este un amestec între muncă, multă muncă, noroc și decizii-cheie. Cred în vise împlinite, în oameni și cred că pot găsi frumosul în aproape fiecare situație și pot învăța gospodăria.

— Casa este primul loc în care ne-am mutat ca un cuplu, acesta este primul loc în care noi am devenit familie.

Organizăm o serbare “La casă noua”.

În capul mesei stă Dorin.

Din cuvântarea lui Dorin: Vă felicităm cu această ocazie. Tinerii însurăței cred în puterea iubirii care îi va ajuta să treacă peste toate piedicile pe care le vor întâlni poate în calea fericirii. Oricât de târziu ar apărea primele conflicte, ei rămân uimiți să vadă că iubirea, așa cum o înțelegeau ei de la început, nu e suficientă. O căsnicie necesită efort și angajament, răbdare și înțelepciune.

Mihailov T: Noi avem o experiență mare și să știți că de foarte multe ori, familia are gustul durerii. În orice căsnicie apar momente de suferință, de lacrimi, toate sunt pe fondul lipsei de cunoaștere a unor principii simple, dar eficiente de a trăi împreună: eu, tu și copiii noștri.

— Pentru a putea să crești acea ființă minunată, numită Familie, ai nevoie să jertfești din timpul tău, din gândurile tale, din sentimentele tale și să le oferi pe altarul căsniciei voastre. Roadele apar în timpul care trece, iar gustul lor este acela al unei dulci povești de iubire; căutați să promovați lucrurile care aduc împlinire și satisfacție pentru amândoi, trebuie să respectați și părerea partenerului, chiar dacă uneori nu ești de acord cu ea. Pentru a gestiona corect un conflict, trebuie să apelăm la dragoste cu o discuție cu “tonul jos”. Dacă ne dorim succes în căsătorie, trebuie să ne comunicăm într-un mod foarte clar așteptările.

— Vedeți dvs., vrând-nevrând, aici facem un rezultat al lucrului cu tinerii însurăței, mai întâi cu Nicu, te felicită nu numai cu casă noua, dar și cu alte succese.

În primii ani de căsătorie, cultivăm răbdarea. Acești ani reprezintă o perioadă de formare în care cei 2 oameni diferiți se dau unul după altul. Această învățare este dureroasă și necesită multă răbdare.

Exprimarea mulțumirii este un lucru foarte important. Învățati să vă exprimați mulțumirea față de partener; o plimbare, un cadou, o cină romantica, flori, vizionarea unui film, comunicați permanent. În procesul de comunicare, cuvintele reprezintă doar 6%.

— Fiți deschiși, sinceri, amabili, fiți atenti la tonul vocii și la exprimarea feței.

— Fiți responsabili. O familie fericita este un adăpost sigur. Părinții iubitori stau împreună cu copiii și discută despre evenimentele de peste zi.

Probabil că acuma vă gândiți, dar ar trebui să fie așa, dar ce se întâmplă astăzi în societate?

Viața multor familii este departe de a fi ideală. Ce păreri aveți despre ce fel de familii vorbim?

Sergiu Davidov, jurnalist: În ultimii ani, au devenit mai des întâlnite alte tipuri de familie: familii cu copii și părinți vitregi și familii în care, dintr-un motiv sau altul, părinții trăiesc separat. Divorțul devine din ce în ce mai obișnuit. Ce se întâmplă cu copiii?

Copiii sunt nelegitimi, unii născuți de mame adolescente, fetele nasc de la 13 ani. Au copii de la tați diferiți. Pe când fetele au relații cu mai mulți bărbați, nu știu cine ar fi tatăl adevărat, vin la ședința lui Andrei Malahov să facă DNK să afle cine e nenorocitul de tată, el trebuie să plătească alimente. Unii tați plătesc alimente un timp oarecare și pe urmă se clarifică că nu este el tatăl adevărat.

— Ce se face Doamne pe lumea aceasta?!

Familiile se află în criză. Abuzurile asupra copiilor, violența între soți, alcoolismul.

— Ce rusine, mamă a 3 copii se prezintă la emisiune beată, sare la bătaie la soțul ei, vorbește prostii. Soțul îi face poze cum ea cade pe jos în fața ecranului.

Unii savanți pun criza prin care trec familiile pe seama încadrării femeilor în câmpul muncii, deăaderea morală a familiilor.

O femeie își lasă cei trei micuți copilași pe baza soțului și pleacă și nu se mai întoarce. Au trecut 20 de ani. Copiii au crescut în alte familii și totuși, ei visau să-și vadă mama, ce s-a întâmplat cu ea. Datorită emisiunii,,Pusti govoreat” și a altor misiunni, găsesc mama, dacă ea ar fi fost numită “mamă”? Ea se prezintă cu totul indiferentă, nu se apropie de copiii săi, cum poate să procedeze așa o mamă?

— Pentru ce ai dorit să o vezi pe mama care n-are nici suflet, nici inimă pentru tine?

— Am vrut să ne uităm în ochi și s-o întrebăm de ce ne-a lăsat pe noi, trei copii mici neputincioși, cum nu s-a gândit la soarta noastră. Suntem noi în viață sau ce s-a întâmplat cu noi?

Sigur că nu de bună stare în familie a lăsat mama trei copii și a plecat și s-a temut să se mai întoarcă, dar între timp, putea să-i caute, să-i felicite la o zi de naștere…

Un element important al famiilor fericite este gestionarea conflictelor, separarea: adică fiecare persoană trebuie să stea un timp de o parte și să se gândească la cele întâmplate. Aici ar fi binevoit exemplul lui Nicu.

Acest lucru va contribui la reducerea supărării și a mâniei. Apoi, fiecare să propună trei alternative fără de care nu se poate încheia discuția.

Dragostea adevărată acoperă totul, crede totul, rabdă totul. Tânărul jurnalist Sergiu Davidov a chestionat niște oameni în vârstă. Se apropie de niște oameni în vârstă:

— Pe vremea dumneavoastră, famiile erau temeinice, tinerii nu se despărțeau, trăiau mulți ani împreună. Este posibil ca la vârsta asta să vă mai îndrăgostiți?

— E posibil, mi s-a întâmplat așa să am o admirație, mai mult decât este normal.

— Câți ani aveți?

— Păi 87 de ani.

A oftat puțin și a prelungit:

— Se șterge iubirea, cu timpul scade intensitatea ei. Dar dragostea, dacă a fost, e posibil să dureze toată viața. Unii bătrâni sunt atașați și la bătrânețe.

— Ce credeți, cum s-a schimbat concepția despre iubire de-a lungul timpului?

— Eu cred că dragostea evoluează în paralel cu civilizația.

— Cum se îndrăgosteau tinerii pe vremea dumneavoastră?

Mihai, 67 de ani: “Până m-am însurat, să mă ierte Dumnezeu, am avut multe aventuri. În prezent, suntem un fir ruginit, ce-a fost nu mai este, dar stima a rămas; iată, am trăit împreună 50 de ani, anul acesta facem nunta de aur. Acum, cea mai mare bucurie înseamnă liniștea și tratamentul medical. Dar nevasta mi-o iubesc ca înainte.”

Ion Modiga, 96 de ani:,,Noi am fost suflete – pereche. În viață, clipele de fericire sunt atât de scurte, că aproape nu le bagi în seamă. Trebuie să te zbați să întreții iubirea. Am trăit cu soția 57 de ani, D-zeu s-o ierte că a decedat. De la început, dragostea este un foc, te bazezi pe instinct. Pe măsură ce trece timpul, privești viața cu mai multă seriozitate, am crescut și am educat trei copiii frumoși și deștepți, ei s-au născut în dragoste și iubire. Lumea este totdeauna plină de fete, dar femeie ca Măruscuța n-a fost alta. De aceea, căsătoria noastră a fost numită dragoste – pereche. Fata era educată să nu facă ea primul pas, pe atunci ar fi fost o rușine.

De când m-am căsătorit, n-am sărutat altă femeie. Dragostea se bazează pe,,înghițit în sec și pe răbdare”; în viață se întâmplă de toate, dar trebuie să știi cum s-o trăiești. Ăsta e secretul căsniciei noastre. E minunat să îmbătrânești alături de cineva.

Mă apropii de o bătrânică ce stă pe un scaun cu rotile, vorbește mai departe jurnalistul Sergiu Davidov, cu picoarele bandajate sub umbra unui copac cu o carte în mână.

— Bună ziua, mătușică!

— Bună să-ți fie inima, tinere.

— Se poate să mă așez lângă dumneata?

— Văd că citiți o carte, cum vedeți fără ochelari?

— Da, până când.

Sergiu mai răsfoiește cartea cu denumirea “O viață zbuciumată”.

— Mă scuzați, vă rog, aș putea afla despre ce se vorbește în carte?

— Se vorbește despre o poveste de dragoste.

Pentru un moment, se gândește tânărul jurnalist și apoi, uitându-se în ochii bătrânicăi, o întreabă:

— Daaaar, la așa o vârstă citiți despre dragoste?

— Ba chiar și scriu, eu sunt autoarea acestei cărți.

Uimindu-se de succesul bătrânelei, el îi mai pune o întrebare:

— Mă scuzați, vă rog, dacă nu vă supărați, pot să vă pun o întrebare mai delicată? Ce cunoașteți D-voastră acum, la anii aceștia, despre dragoste?

— De ce la anii aceștia, tinere? Dragostea, dacă este, ea va fi toată viața. Dragostea este un moment nobil.

— Țineți minte cum ați făcut cunoștință cu soțul D-stră?

— Totul a început de la o petală de trandafir.

— Foarte interesant.

Bătrâna răsfoi câteva file din carte.

— Uite, aceasta sunt eu când eram tânără, cu soțul meu, arătă către o fotografie din carte.

— …87 de ani cu o față senina, zâmbitoare.

Bătrâna îl petrece cu privirea.

Tânărul s-a îngândurat:,,Unde ar fi jumătatea mea – pereche?”

Pentru ziarul de dimineață, am pregătit un material interesant.

O jumătate dintre bărbații chestionați și circa o treime dintre femeile de peste 70 de ani au spus că sunt activi, au declarat că contactele sexuale sunt esențiale pentru menținerea unei relații pe termin lung, sunt benefice atât fizic, cât și psihologic. Studiile mai arată că tot mai mulți seniori își găsesc acum partenerii prin intermediul internetului.

Lili, 88 de ani: “Am fost căsătorită de 58 de ani, până la finalul vieții soțului. Este un rezultat al unei vieți prelungite și îmbunătățite cu fitness și îngrijire cu terapii hormonale.

Dar în ziua de azi, se destrama așa de des familiile, fac nunți care mai de care mai bogate, trăiesc trei-patru luni și se despart. Sunt multe cupluri care nu doresc să se căsătorească, 50% dintre tineri ajung la divorț.

Lipsa dorinței de a avea copii, presiunea pentru o carieră de succes, divorțul, toate acestea contribuie la deteriorarea ideii de familie.

Trebuie să petreci cât mai mullt timp alături de familia ta, să îți dedici timp mai mult familiei, să înveți copiii despre valorile familiei.

Nimic nu face o familie unită decât o legătură strânsă între cei doi stâlpi ai familiei.

Familia trebuie să fie o sursă de iubire, acceptare, susținere și încurajări. Cuvintele negative lovesc direct în miezul relațiilor familiare. Dragostea este un amestec de emoții puternice și hormoni.

Iubirea – acel sentiment necondiționat de factori externi. Iubești o persoană pentru a-ți îndeplini anumite nevoi, să pui nevoile celuilalt înaintea nevoilor tale, să te poți sacrifica pentru persoana iubită. Factorii principali care mențin familia unită sunt iubirea și stima reciprocă. O familie armonioasă are un mod de viață echilibrat pentru a-și îndeplini în mod complet rolurile în cadrul familiei, fiind produsul relației de încredere, respect și iubire, sacrificiu, răbdare, fidelitate.

Dar ce se întâmplă în societate?

Ivan Suhanov, în vârstă de 34 de ani din orașul Vladimir, își formează o familie cu multe femei, acum are 3 femei și 13 copii.

— Încă din copilărie mi-am dorit o familie și 50 de copii. Soția cea mica a fugit din familie, dar în schimb, a venit alta. Ivan arăta cum trăiesc ei, au un apartament cu 4 camere, fiecare femeie are camera ei.

— Dar cum dormiți, toți împreună?

Soția cea mai mare, Natalia, zice:,,El ne invită pe rând.”

Se discuta la ședința lui Andrei Malahov. A fost criticat așa un model de familie.

Din ce în ce mai mulți copii devin nelegitimi, unii născuți de mame adolescente de la 13-14 ani. Ele au copii de la diferiți bărbați și nu știu cine este tatăl adevărat, de aceea vin la ședința lui Andrei Malahoh să facă DNK.

Familiile se află în criză: abuzurile asupra copiilor, violența între soți, alcoolismul.

Femeia beată se prezintă la ședință în Moscova înaintea tuturor, ce rușine!

Un aspect important al crizei familiei se răsfrânge asupra copiilor și asupra educației lor. Copiii sunt lăsați în voia lor și copilul nu alege de fiecare dată ce este folositor. Problemele încep de la vârstă fragedă când sunt lăsați în fața televizorului sau a calculatorului.

Trecerea lentă de la copilărie la maturitate este copleșitoare, emoționantă, cu îngrijorările sale.

Adolescența cunoaște cele mai pure, curate povești de dragoste, visând la cea mai nouă persoană semnificativă intrată în viața lor.

Adolescenții sunt foarte nesiguri la această vârstă și își creează idei greșite. Pentru a avea o relație sănătoasă, orice tânăr are de învățat cum să se construiască astfel încât ambii parteneri să fie pe poziții egale, să fie responsabili de propriile acțiuni pentru a se simți în siguranță.

O întâlnire neașteptată

E o zi rece noroasă. Rafalele de vânt măturau parcarea, făcându-mă să-mi pierd echilibrul. Vântul taios nu se potolea, deja încerca să mă calce pe nervi.

— Brrrr, fug mai repede în casă, aici e cald și bine.

În pat, înfășurată calda, strângând în brațe o păpușă, încercam să-mi liniștesc bătăile inimii, îmi înghițeam lacrimile. Sunt singură...tristețe.

Vântul bătea cu putere, ploaia lovea în ferestre, acoperișul zgâlțâia, natura s-a dezlănțuit cu totul.

Ce vreme urâtă!

Când vântul mai slăbea, tăcerea devenea apăsătoare. Timpul trecea și zilele păreau tot mai lungi.

Surpriza lui moș Crăciun

Se apropiau sărbătorile de iarnă: Crăciunul, Anul Nou, pregătirea cadourilor.

Apropierea dintre Crăciun și Anul Nou este vizibilă și în credința că în această noapte, se deschid cerurile, iar cel care priveghează și le vede își poate pune o dorință ce îi va fi îndeplinită. Sărbătoarea este marcată cu colinde și plugușor.

Îmi aduc aminte de obiceiurile moldovenești. Casa trebuie să fie curată până în cele mai ascunse unghere.

Poposit de la sat în orașul contemporan, Revelionul și-a pierdut caracterul mitic. Obligatoriu, o șampanie la miezul nopții ca semn de prosperitate. Masa de Revelion trebuie să conțină toate roadele pământului. Și, fiind început de an, locul de onoare revine purcelușului de lapte la cuptor, ținând în rât simbolicul măr, semn al tinereții. Se petrece la moldoveni și petrecerea anului trecut.

Anul Nou e o sărbătoare familiară. Capul familiei ținea o cuvântare despre anul pe care-l petrecem.

Anul 2019 bate la ușă, s-a mai dus încă un an din viața noastră. Pentru noi, anul 2018 a fost un an frumos, pentru alții a fost un an cu multe greutăți. Dar indiferent ce a prezentat anul 2018 pentru noi toți, trebuie să avem speranța că 2019 ne va aduce mai multă fericire și îndeplinirea dorințelor noastre interioare.

Și acum toți se gândesc la dorințele lor.

Eu am închis strâns ochii și m-am gândit la dorința mea:,,Vreau, Doamne, să-l văd pe Dorin aici și acum.”. Și iată un sunet ce ne-a atras atenția.

În pragul ușii îl văd pe Dorin, dorit de toți să-l vadă la sărbătoarea aceasta. Toți îl înconjoară. Oxana, stăpâna casei, îl prezintă:,,Acesta este d-nul Dorin, șeful meu. Eu sunt secretara.”

— Ți-am promis, n-am vrut să mai văd ochii tăi umezi.

Nu m-a observat, dar eu nu am mai rezistat. M-am aruncat în brațele lui, el m-a învârtit în aer. Râdeam și plângeam la pieptul lui, el ma strângea și mai tare.

— Dorinaaaa… Mi-ai lipsit atât de mult. Mi-am împletit mâinile în jurul taliei lui, m-a sărutat pe păr.

— Ai fi putut să-mi spui că vine și iubitul tău!, zise Oxana.

— N-am știut, zău, s-a rușinat Dorina. Acesta este cel mai credincios prieten al meu. De o sumedenie de ani.

Toți oaspeții și-au îndreptat privirea către ei.

— Sunt foarte fericit că din nou te-am regăsit, a spus Dorin, arborând zâmbetul lui fermecător.

— Dorin...Am ridicat ochii spre cer, unde m-a sărutat îmi ardea pielea.

Miezul nopții a bătut foarte repede. Toți invitații au numărat cele 12 bătăi. Noi ne-am dat mai la o parte, ținându-ne de mână.

Când toți oaspeții au izbucnit de bucurie că a venit Anul Nou, mi-am rezemat capul de umărul lui. El mi-a șoptit drăgăstos:,,La mulți ani, îngerașul meu cel scump!”

— La mulți ani aș vrea împreună!

Ne-am sărutat fierbinte ca doi tineri însurăței. Frumoși ca doi zei din poveste. Oaspeții tot mai des ne priveau cu coada ochiului.

— Ce pereche frumoasă!, ziceau ei.

— Nu cunoșteam despre așa relații, toată vremea dumnealui era singur.

— Mergem să dansăm, Dorina, cred că n-am uitat cum dansam cândva.

Am alternat rockul îndrăgit a lui Dorin cu coregrafii ale hiturile dansatorilor.

Fiecare dintre invitați într-un sol de transă se uimeau când vocea lui Dorin răsuna în sală.

Între două dansuri, ne potoleam setea cu cocktailuri. El s-a lipit mai strâns de mine.

Orele se scurgeau repede. Urări de bine despre Anul Nou, cadouri, voie bună… În sală, aerul era îmbibat de mirosul pielii, de transpirații..Nu-mi mai simțeam picioarele de atâta dans.

— Demult n-am dansat, foarte demult, zice Dorin. Fără tine nu-mi ieșeau dansurile.

În curând am părăsit ringul de dans, voiam să mai stăm de vorbă, să-i sorbesc ființa dragei mele iubite.

— Te-am căutat, te-am căutat, da, da.

Spectacolul s-a terminat spre dimineață.

— O seara dumnezeiască! Nu credeam că mai sunt în stare să mai petrec. Să plecam, e târziu.

Am condus încet automobilul, îmi păstram totuși o parte din reflexe. Trebuie să recunosc că mergeam la pas, strângând tare volanul în mâini. Am fost deranjată de o mașină care a trecut pe lângă mine prea aproape. Șoferul a făcut apel la faruri. Am încetinit intensionat. A reacționat imediat, ieșind de pe banda lui.

— Nu te teme, vorbesc eu cu el, a zis Dorin.

A doua zi dimineață, aveam dureri de cap, doar eram foarte obosită, dar câte emoții am avut…

Încercam în zadar să deschid ochii și nu puteam scăpa de îmbrățișările lui Dorin.

Am tras perdeaua să încerc să mă trezesc, dar trebuia să mă scol. Înfășurată in prosopul de baie, mă gândeam la lipsa dorinței de a mai face ceva astăzi.

Ridicasem capul, sculându-mă în același timp dintr-un salt. Dorin m-a luat în brațe și m-a legănat, apoi m-a strâns cu putere și m-am ghemuit din nou la pieptul lui.

— Trebuie să plec, îi șopti, nu te deranja, peste 2 ore cel mult mă întorc, am lucruri de răspundere, doar eu n-am știut că te întâlnesc.

Corpul meu se elibera de toată tensiunea acumulată în acele clipe. M-am agățat de gâtul lui ca de un colac de salvare.

Lacrimile mele păreau inepuizabile. I-am simțit mâna pe păr.

— Scuză-mă, te rog, i-am spus îndepărtându-mă ușor de el. Mâinile îmi tremurau atât de tare că nu mă puteam stăpâni.

Iară despărțire… și am plâns în hohote.

— De ce Dumnezeu mă pedepsește?

— Numai pentru câteva ore, îți promit.

Ziua a trecut repede. Starea de bine mi-a fost tulburată de niște bătăi în ușa de la intrare.

— Tu? Nu mi-am dat seama că te întorci așa repede.

— Totul am rezolvat, sunt la dispoziția ta.

— Mi-ar plăcea sa mănânc cu tine.

— Aș fi nepoliticos să refuz.

În timpul cinei, el mi-a povestit multe de toate, eu îl cred fiindcă nu m-a mințit niciodată. Printre altele, îmi arătă și hârtia cea cu anunțarea de deces. M-am mirat mult ce o fi, dar ne lămurim noi pe urmă.

— De data aceasta nu te mai pierd. Mergi cu mine?

Cândva, noi ne-am sfătuit să mergem pe o insulă departe, unde vom fi numai noi doi, departe de ochii oamenilor răi, de oamenii cu invidie, ții minte?

— Da, sunt de acord, dar eu nu sunt pregătită.

— Ție nu-ți trebuie să fii pregătită, tu singură ești o comoară.

Traseul cu mașina și traversarea pe mare le-am facut în tăcere. Abia am pus piciorul pe insulă și el m-a dus la una din extremitățile acesteia, unde luminozitatea era, se pare, perfectă pentru a fotografia.

Avusesem întotdeauna rău de înălțime și noi ne aflam pe marginea unei faleze la o înălțime de 90 de metri deasupra mării.

— Voiam să-ți arăt locul acesta. E copleșitor, nu crezi? În acel moment, am schimbat o privire grea de semnificații. El s-a apropiat, și-a trecut un braț peste spatele meu.

— Mergem mai departe, nu te teme. Am pășit câțiva pași, vântul mi-a biciut părul, mi-a zburat în toate părțile, priveam valurile marii care se spărgeau de maluri. Am clipit din ochi, m-am lăsat pe mâna lui. Tot corpul mi s-a relaxat.

— Aceasta este insula pentru noi doi, nimeni nu calcă aici.

Am petrecut seara în hotelul din port. M-am întins pe pat și imediat am adormit ca un copilaș.

E de-acum dimineață. Plaja e în fața mea, îl văd pe Dorin de departe, făcea fotografii. M-am așezat ca să-l observ. Am luat un pumn de nisip și m-am jucat cu el, m-am simțit atât de bine, viața își relua drepturile. El, cu geanta pe umăr, s-a așezat lângă mine.